Azi noapte pe la 4, m-am trezit dintr-un vis destul de dubios el de felul lui, pentru a auzi cum plangeau, pe rand, blocul si copacii de afara. Lasand la o parte faptul ca e destul de suspect sa te trezesti dintr-un vis cu iz de Hitchcock intr-o realitate care suiera si pacane si trozneste, oricum ma simteam destul de apatica, asa incat n-am luat nicio masura (sa inchid bine usa de la balcon, de exemplu).
Asa incat m-am trezit si la 5, si la 6, si la 7. Pana cand, epuizata, m-am ridicat din pat la 8 ca dupa razboi. Buhaita, deprimata si cu vedenii.
Mi-am tras toale groase pe mine si am contemplat, amarata, ziua de azi. Simteam eu ca o sa fie naspa. Saptamana asta prea a fost apatica, lasandu-mi timp si spatiu sa-mi vad de depresii, mari sau mici, de impresii, de iluzii, de aluzii. Da, si am observat ca asa e, lumea e entuziasmata, de genul “HAI SA FACEM CEVA!!!!!111oneone”. Wtf. Lasati-ma in pace!!!!111oneone.
In fine. Afara e groaznic, de fapt, nu e, e toamna, dar daca nu e soare si nu sunt 25 de grade, e groaznic. Capul ma doare si simt ca sunt ciudata. Nu stiu sa explic in ce fel, dar ma simt in alt loc decat ar trebui. Iar.
Si totusi, reusesc sa fiu azi mai vesela decat am fost toata saptamana. Poate pentru ca in sfarsit mi s-a ingrosat si mie pielea, poate pentru ca e, intr-adevar, amuzant sa faci misto de tine, poate pentru ca e sanatos sa aduni toate prostiile care se intampla, mari sau mici, sa le faci ghem si sa razi de ele.
Fraza zilei la care s-a ras in autobuz: citeam Maskerade, de Pratchett, si era vorba despre momentul in care Granny Weatherwax meets Death:
“Granny folded her arms and stared calmly at the visitor, meeting his gaze eye-to-socket”.
Si bonus, din aceeasi carte: “People who didn’t need people needed people around to know that they were the kind of people who didn’t need people.”
