Zilele astea am stat doar in casa. Am iesit, de nevoie, pana la magazin sa-mi iau de-ale gurii. In rest, am zacut, cu usile si geamurile inchise, fara sa vorbesc cu nimeni in afara de mama din dotare, fara sa o ard aiurea pe net, fara sa scriu, ceea ce de data asta a fost un lucru bun.
Numesc perioadele astea “perioade de convalescenta”. Imi sunt necesare periodic, pentru a ma odihni, macar psihic. Nu s-a mai intamplat nimic, nu s-au schimbat vieti sau chestii, dar pur si simplu simteam nevoia de a sta, de a ma izola, de a respira, eu cu mine.
Am ingitit pe paine “Criminal Minds”, conform obiceiului meu de a deveni, periodic, obsedata de cate un serial. Si cam asta a fost toata magica activitate din weekend.
Vineri insa, a fost frumos. M-am dus la lansarea cartii “Povestind Bucurestiul”, in care apar si eu, ca autor, dupa cum puteti vedea mai jos, in poze. Nu mai mentionez faptul ca simpla vedere a numelui meu acolo, ca autor, mi-a provocat furnicaturi in maini si picioare. Cartea s-a lansat undeva pe Matasari, o strada foaaarte creepy, cel putin pentru mine, in contextul pe care o sa-l povestesc chiar acum.
Era intuneric, fiind in jur de 7 seara. Am mers pe jos de la Universitate, exceptand o statie cu 311 facuta in aprox. 20 de minute, asa ca am zis ca nu e biznis si am pornit pe jos, pe Pache Protopopescu. Frig si intuneric, dar populatie, erau niste elevi de liceu, nu ma simteam singura pe strada. Cum am cotit insa dreapta pe Matasari, ceva s-a schimbat. Gol, liniste, nici dracu’ pe drum, cateva frunze care se zvarcoleau agonic (v-am zis ca ma uit la Criminal Minds in draci? Ei bine, acolo o scena de genul asta devine repede crime scene, deci mi-era putin, cum s-ar zice, frica). In fine, dupa o scurta intalnire cu 4 caini care m-au inconjurat si s-au uitat la mine, fara sa ma latre sau ceva, am reusit sa ajung la numarul unde trebuia sa ajung. Era si un dovleac luminat in poarta, se vedea lume pe geam, am zis “Pfew”. Am zis prea repede insa. Poarta era incuiata. Soneria nu mergea. Am batut in geam, dar nu ma vedea nimeni.
Asadar, nu e de mirare ca am facut cale-intoarsa si am facut un drum in 30 de secunde, drum pe care inainte il facusem in 5 minute. Ce caini, ce frunze, da-i si fugi, Forrest. Niciodata nu m-am bucurat mai mult sa vad bulevardul Pache Protopoescu in toata splendoarea sa. In fine, dupa pozele de mai jos, e evident ca am ajuns, pana la urma, la lansare. Mi-am luat inima inapoi in dinti si m-am tinut dupa un cuplu care mergea pe Matasari, iar cand am ajuns inapoi, oh, ce fericire, poarta era deschisa. Inauntru, atmosfera contrasta izbitor cu cea de pe strada. Oameni calzi, licori fierte – tuica, vin, ceai, placinta cu dovleac, placinta cu branza, covrigi, zacusca si zambete peste tot. Am stat cu Maria putin si ne-am hahait pe acolo, dupa care am plecat, tinand strans in maini cartea in care apaream si eu, ca autor. Prima!
) .
