Cu siguranta, trebuie sa fie mai mult in luna asta, nu doar ploaie si frig si oameni incruntati si umbrele care zboara. Daca o sa continue totul asa, cand o sa dea prima ninsoare, oamenii o sa inceapa sa planga. De mult n-am mai vazut atatea fete cazute si triste in autobuz si pe strada, de mult n-am mai vazut atatia oameni capituland, de mult n-a mai fost totul atat de tacut si de mic.
In conditiile astea, a-i spune unui om sa intoarca si celalalt obraz pare sa fie o gluma proasta. Oricum, e un principiu aiurea si dupa care am refuzat sa ma ghidez, chiar daca uneori a parut ca imi place.
Da, e ploaie, e toamna, e criza, e gripa de trei feluri, e groaznic, pe bune ca e. Vine decembrie, vine luna de cadouri si de cheltuit bani fara cap pentru trei zile sub un brad mort, apoi vine ianuarie cu un zambet cretin pe fata ei de luna de platit impozite si dari la stat. E minunat, nu-i asa, mai ca-ti vine sa te bagi in plapuma si sa nu mai iesi pana la primavara, cand, doamne-ajuta, nu mai e criza si deci poti sa ceri si tu marirea aia de salariu dupa care iti curge o bala si pentru care chiar muncesti, nu mai e gripa ca a trecut sezonul rece, a trecut si Pastele, cu putin noroc si esti intre impozite.
Dar cu siguranta ca trebuie sa fie ceva mai mult, sub toata perdeaua asta de nenorociri si intamplari neintamplate. Trebuie sa fie miros de ceai de iasomie si clipa aceea de tacere care urmeaza dupa ce ai inchis usa locului caruia ii spui “acasa”. Trebuie sa fie toamna aceea frumoasa, la care fiecare viseaza in felul lui dupa ce vede prima frunza care pleaca din copac.
E abia miercuri si am obosit. Faramele de inspiratie ma lasa, incet incet. O sa se astearna iar linistea, caietul cu scrieri e gol si ofteaza a repros, aparatul foto zace intr-un colt, fiinta mea artistica e sugrumata. Dar cu siguranta, trebuie sa-si revina, acum, in toamna asta, in momentul asta, nu la primavara atat de indepartata.
