Importanta lui “ia-o mai usor”

Posted: November 19th, 2009 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 10 Comments »

Azi am inceput ziua intr-un mod mai putin dorit, cu stirea de ieri despre Alexandru Miristea, director de distributie al grupului Realtiatea-Catavencu, mort la doar 33 de ani, in fata blocului, dupa ce-si pornise masina.

Nu l-am cunoscut, insa as fi putut. Diferenta de varsta nu e asa de mare. Domeniile noastre de activitate nu erau asa de indepartate. Am citit multe azi despre el si visele lui, ramase undeva, intr-un spatiu al posibilitatilor ce nu se vor mai indeplini niciodata. Am citit ca era un om care muncea foarte, foarte mult si care spera ca, intr-o zi, va avea timp de toate micile lucruri care-i faceau placere. Am citit ca se saturase de tara asta si ca voia sa plece. Am citit atatea chestii despre el, si ma gandeam doar ca poti sa inlocuiesti “Alex” cu multe alte nume, multe alte nume ale oamenilor pe care ii cunosc si eu, si tot sa fie adevarat. Oameni care muncesc mai mult decat pot duce, oameni cu vise si sperante, oameni de 33, 23, 27, 40 de ani, prea tineri ca sa se stinga in masina, in drum spre munca.

Nu mi-e frica de munca; mi-e frica sa nu muncesc prea mult, sa treaca viata pe langa mine si sa cred ca “viata buna” inseamna sa nu-ti intarzie comanda de la chinezi cand esti la birou la 9 si esti rupt de foame. In cateva zile, am avut treaba si intalniri si mi-am dat seama, acasa, ca n-am ascultat nici macar un cantec in ziua respectiva, iar gandul m-a speriat. Am refuzat, in cateva ocazii, idei de petrecere a timpului liber pentru ca nu-mi permiteam acel timp liber si mereu am avut remuscari. Nu zic ca Alexandru era asa; la urma urmei, nu l-am cunoscut. Insa toate aceste ganduri si fragmente mi-au trecut prin cap dupa ce am citit despre el.

Nu am un job extrem de permisiv; daca pierd diminetile  la 9:20 in trafic nu inseamna ca o duc excelent si ca nu stau minim 8 ore regulamentare la birou. Din fericire insa, imi permit mai multe decat altii si nu o sa ma scuz pentru asta, pentru ca am ales sa fie asa, asa cum puteam sa aleg overtime si stres si draci si alergatura. Toate astea nu inseamna insa ca nu muncesc, ca stau pe fund si imi intra bani pe card si ca la 9:20 imi permit sa fiu in trafic. Ma enerveaza ca am ajuns o natie de oameni care crede ca daca nu lesini de la atata munca, nu muncesti, ca daca nu esti insemnat de cearcanele orelor petrecute la birou, nu existi, ca daca nu ajungi la birou la 8 si nu pleci la 22, degeaba vorbesti. Bine, la fel cum ma enerveaza oamenii care o freaca vesel si care se feresc de orice fel de responsabilitate.

Dar nu vreau si n-am sa vreau niciodata, indiferent cate avantaje mi-ar aduce chestia asta, sa renunt la a petrece timp cu prietenii mei, cu iubitul meu, cu familia mea, cu toti cei ce conteaza pentru mine, cu cititul si scrisul meu, cu muzicile mele tarzii; cu toate acele bucurii si planuri ce nu vreau sa ramana potentiale. Nu vreau sa renunt la bucatile cele mai importante din mine si sa ma rezum la a astepta, a crede ca mai e vreme, a desena cu creionul chestii ce niciodata n-or sa fie trasate cu un pix.

Ce ramane in urma oamenilor care se duc? Planuri nefinisate, suspendate, bucurii nicodata traite pe deplin. De-asta e si mai trist cand se duc tineri. Si, daca si tu esti tanar, nu ai cum sa nu te opresti putin si sa te gandesti la tine, la planurile si bucuriile tale, la alegerile pe care le-ai facut si o sa le mai faci de acum inainte, la, oricat de cliseu ar suna, de cate ori ti-ai mai zis si tu ca ai timp berechet.

Paradoxal, pe de o parte avem, pe de alta, nu.

E un subiect trist si incomod si poate ca nu ma priveste. Nu l-am cunoscut pe Alexandru, repet. Insa fie si prin faptul ca m-a facut sa ma gandesc iar la niste lucruri la care ma gandesc de ceva vreme, pentru mine este suficient.