“Trebuie sa vorbim despre Kevin” – un soi de recenzie

Posted: November 20th, 2009 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , , | 4 Comments »

Păşesc timid pe terenul recenziilor de cărţi, cu o carte deloc timidă şi deloc de ignorat. Să vedem ce va ieşi din acest mix cel puţin interesant pentru mine.

Cartea despre care o să vă povestesc,  “Trebuie să vorbim despre Kevin”, de Lionel Shriver, e una dintre puţinele cărţi despre care pot să afirm că m-a lovit în plexul solar. Uneori, dai de o carte care te lasă fără suflare şi plin de sentimente care te sufocă, fie ele sentimente plăcute sau neplăcute. Este, pentru mine, o satisfacţie enormă când dau de o astfel de carte, o carte, în cazul acesta specific, atât de incomodă încât doi oameni mi-au spus că nu au putut să o citească.

Cartea este sub formă epistolară, o formă cau care personal rezonez, pentru că îmi dă acel minunat sentiment de intruziune în viaţa oamenilor, sentiment de care fiecare avem nevoie, fie că recunoaştem, fie că nu. Apoi, îmi place acest stil pentru că mă recunosc, şi eu scriu scrisori, indiferent dacă le păstrez sau nu, dacă le trimit sau nu a€“ iar când scriu scrisori, ştiu că trebuie să fi fost ceva al naibii de important care să mă mişte în acest fel.

Persoana care scrie scrisorile este mama lui Kevin, băiatul care, cu trei zile înainte de a împlini 16 ani, ucide 9 persoane – colegi de-ai săi, o profesoară şi un om din personalul de la cantină a€“ cu o arbaletă pe care i-o cumpărase tatăl său de Crăciun. Scrisorile sunt adresate soţului ei, Franklin. Mamă lui Kevin, Eva, încearcă să-şi răspundă sieşi la marea întrebare: De Ce? de ce a făcut asta? şi mai încearcă să vadă cât din ceea ce s-a întâmplat este responsabilitatea ei, a familiei, a modului în care Kevin a crescut.

Stilul în care e scrisă cartea este unul grozav, fluid, fără înflorituri nepotrivite, fără metafore inutile. Scriitura e sinceră şi profundă, în acel fel care nu deranjează, care nu emoţionează inutil, care nu sperie inutil. Multe române epistolare eşuează uitând că, de fapt, scrisorile sunt nişte chestiuni personale între doi oameni şi nu mai respectă acel grad de intimitate; la un moment dat, epistolară rămâne doar formă, nu şi scriitură în şine. În “Trebuie să vorbim despre Kevin”, nu e cazul. Ba chiar, deşi îţi doreşti să vezi ce se întâmplă, nu reuşeşti să eviţi sentimentul că eşti un intrus în viaţa tragică a acestor oameni.

Citind cartea, realizezi o data cu Eva că acest comportament deviant al fiului ei este ceva ce unii psihologi ce se ocupă de criminalii în serie sau în masă încearcă să argumenteze: unii oameni se nasc viciaţi, pătaţi, gata de a comite acte de o violenţă stranie şi de neînţeles. Deşi, la ]nceput, ai spune că Eva vrea să-şi demonstreze că nu e ea de vină pentru ce a ajuns Kevin, citind cartea, tinzi să îi dai dreptate. Kevin apare rece, răzbunător, invalid sentimental: toate acele lucruri despre care psihologii ce se ocupă cu criminalii în serie ar spune că sunt consecinţa creşterii în spiritul repingerii.  Însă Kevin a fost respins încă dinainte de a se naşte, a fost refuzat şi în momentul în care s-a născut. Cum putea el sa fie altfel?, te intrebi, fara să ştii dacă te întrebi cu ură, milă, sau repulsie.

Pentru că Eva nu a gresit cu nimic. Pasajele în care ea vorbeste despre naşterea dificilă a fiului ei, din toate punctele de vedere, sunt incomode şi, cel putin pentru o femeie, terifiante. Probabil ca sunt multe femei care, in momentul naşterii, nu simt acea bucurie materna, nu simt decat groază si spaimăa, insa nu vorbesc despre asta. Să citesti aşa ceva intr-o carte, explicit şi fără ocolişuri, este terifiant.

Un alt aspect care m-a induiosat este că, printre fragmentele în care Eva rememorează momente din viaţa ei de familie, include elemente din viaţa ei de după fapta lui Kevin: locuieşte singură într-un duplex, este insingurată şi chiar blamatş de societatea aceea care cauta vinovaţi, alţii decât criminalul de fapt, mai ales cand acesta are doar 15 ani. Viaţa ei de acum, in paralel cu viaţa ei de atunci,e atât de diferită, atât de dureroasă…

Finalul carţii este dureros, morbid, sinistru  şi o gramada de alte cuvinte pe care nu le găsesc în acest moment. Am plâns la final, recunosc. Am plâns pentru că nu mai era nimic de zis, de făcut. Când ţi se raspunde la Marea Intrebare; de ce?, ajungi să realizezi că nu mai conteaza şi poate că nu a contat niciodata, din moment ce o viata ce deja era fărâme, dar fărâme pe care le puteai controla, acum este praf în vânt.

E o carte care merită citită, oricât de incomodă ar fi. La urma urmei, nu trebuie să citim numai cărţi despre iepuraşi şi poveşti de dragoste fericite. Adevărurile lumii în care trăim sunt atât de multe, poveştile care se vor scrise, asemenea, încât, dacă e bine scrisă, o carte incomodă poate să-ţi deschidă mintea mai mult decât una care te face să visezi frumos.

S-ar putea sa fie Spoiler

Singura chestiune care nu mi-a plăcut din carte a fost momentul in care Kevin, apropiindu-se de 18 ani şi de termenul în care va fi mutat într-o închisoare pentru adulti, arată anumite semne, uşoare, ce-i drept, de remuşcare; mi s-a părut inconsistent. Un alt lucru  cu care nu sunt de acord este ceea ce a insinuat Eva la un moment dat, anume că băiatul ei era îndrăgostit de o fată pe care a ucis-o prima, Laura, pentru că a săgetat-o direct in inima. E o parere personală, însa cred că, dacă aşa ar fi fost, Laura n-ar fi fost ucisă prima, ci ultima.


4 Comments on ““Trebuie sa vorbim despre Kevin” – un soi de recenzie”

  1. 1 ipo said at 12:11 pm on November 20th, 2009:

    Un soi de recenzie, fara sa ne spui autorul? :P
    Suna interesant subiectul, merci de recomandare!

  2. 2 sunkissed said at 12:16 pm on November 20th, 2009:

    ai dreptate,m-am grabit asa de tare sa scriu recenzia si am uitat. am completat si am pus link

  3. 3 Tomata cu scufita said at 10:16 pm on November 24th, 2009:

    Pe mine m-ai convins si o pun pe lista.

  4. 4 sunkissed said at 10:04 am on November 25th, 2009:

    Ma bucur, chiar merita!


Leave a Reply