A sunkissed world

Nu-mi mai place de mine. Cel putin nu saptamana asta. Nu mai am rabdare si fac numai greseli. Am dat de multi oameni neseriosi si ciudati. A trebuit sa intreb lumea din jur daca chiar sunt neseriosi si ciudati, ca sa fiu sigura ca nu sunt eu cea care o ia razna. Pe principiul majoritatii, am concluzionat ca ei sunt neseriosi si ciudati.

Asta nu ma absolva de vina ca m-am apropiat de ei si ca am facut lucruri cu ei, fara sa ma prind ca sunt neseriosi si ciudati. Nu stiu cand am sa ma invat sa-mi ascult instinctele intai si sa fac lucruri in functie de asta. Incercand sa fac totul “ca oamenii normali”, mereu am dat in gropi.

Asa ca abia astept sa se termine saptamana asta si sa nu mai fiu nevoita sa ma invart printre astfel de oameni. Sa-mi fac un ceai si o lista cu unde gresesc eu. Ca trebuie sa gresesc si eu undeva. Si sper sa gasesc acel “undeva” cat mai repede. Nimanui nu-i place sa se simta neindemanatic, sa se simta caraghios, sa se simta lipsit de putere. Pe mine ma deconcentreaza foarte tare aceste lucruri si ma simt de parca ma invart pe loc, stiind ca ametesc, dar fara putere sa ies din cerc.

In alta ordine de idei, a nins toata noaptea si ma bate un gand sa-mi cumpar o lopata de zapada si sa ies in fata blocului sa curat trotuarul, pentru ca se pare ca nimeni nu face asta, toata lumea asteapta cu gura cascata sa faca asta altcineva pentru ei. Azi – azi, din toate zilele – ma duc sa cumpar – ahem, pardon, sa ma intalnesc cu Mos Craciun si sa-i spun ce sa aduca unor oameni din viata mea. Ieri am fost la Old Dogs, vizionarea pentru presa, si cred ca, pana acum, a fost cel mai interesant lucru din toata saptamana, pentru ca am reusit sa ma descarc prin ras.

Si tot astept. Eu cred in Mos Craciun – am carti acasa care atesta existenta sa. Nu cred in Easter Bunny, din simplul motiv ca iepurii nu m-au emotionat niciodata, cel putin nu de la Pufi incoace (Pufi=iepurele pe care l-am avut cand eram mica si care a sfarsit in farfurie).