Nu stiu cand am incetat sa mai cred in iarna. Cand a ajuns o pacoste. Exceptand anul asta, cand abia asteptam sa ninga, din considerente cat se poate de egoiste, nu-mi aduc aminte ca, in anii trecuti, sa fi asteptat asa de tare sa ninga.
Sau poate ca am uitat. Poate ca si in alti ani am stat la geam, incalzindu-mi mainile, in vreun apartament care nu e al meu, asteptand sa ninga si amintindu-mi de zapada aia de cand eram mica, amintindu-mi de cum intindeam limba sa prind vreun fulg.
Acasa, e mai usor sa te bucuri de iarna. E mai natural. In locuri straine, iti vine din ce in ce mai greu. E ca si cum erai rege in lumea ta si ai venit sa te ghemuiesti la picioarele altor regi, si asta de azi pe maine.
Nu e vorba de orase, nu e vorba de orasul in care te-ai nascut vs. cel in care locuiesti acum. E vorba de ceea ce se intampla pana cand simti ca esti acasa. Ca ai niste pereti care asculta doar de tine si ca nu mai trebuie sa-ti porti imbratisarile in sac.
Nu-mi amintesc multe lucruri. Nu mai stiu demult care sunt cele pe care nu mi le amintesc pur si simplu si care sunt cele pe care nu mi le amintesc pentru ca nu vreau. Nu vreau sa uit insa plimbarile cu sania si nasul rece si sentimentul ala viu si cald ca de sarbatori sunt acasa.
Asa ca-mi scot imbratisarile din sac si imi aduc aminte, incetul cu incetul.
