Iaca a venit, taras-grapis, si ziua de vineri. O saptamana pe care as vrea s-o fac ghemotoc si s-o uit printre faldurile memoriei mele. Vesti proaste, vesti si mai proaste, culminand cu o stricare la stomac a unor planuri asa, de-amboulea, pentru ca de ce nu. Si daca imi amintesc ca si maine, sfanta zi de sambata, ma trezesc cu noaptea in cap, zau ca nu mai merita nici macar un bobarnac saptamana asta.
Ma gandeam sa uit de mine, sa fac rost de o papusa vie pe care sa o pun in locul meu, sa vietuiasca ea intre oameni si alte animale, sa mearga la munca si sa se culce regulamentar pana la ora 22, iar eu sa plec in lume si sa-mi vad de ale mele. Cu alte cuvinte, cred ca si cele mai potrivite, sa le dau dracului pe toate. Sa-mi ascult muzica din emisfera dreapta si sa-mi amintesc cum e sa mergi pe sarma. Sa ma intep in talpa intr-o scoica, nu sa ma tai la deget intr-o cutie de tabla. Sa citesc cu precadere etichete de la sticlele de bere. Sa am revelatii cu privire la Pink Floyd. Si tot asa.
Intr-o vreme, credeam ca am un univers interior nemarginit. Acum, nu stiu de ce, mi se pare neincapator. Ori m-am facut eu mai mare, ori… nu.
