Venind acasa seara, dupa o zi pe dos, cu nasul infundat si infipta bine in bocanci, astfel incat sa nu uit ca mai am si picioare, mi-am tras doua palme metaforice. De cand, ma rog, nu mai iubesc eu zapada si nu mai vad in ea un prilej de zambete ghiduse? De cand nu m-am mai gandit la marea mea, marea mea de august, de februarie, de iunie? De cand nu m-am mai lasat imbratisata de bratele unor poze la care inca ma mai uit, cu al treilea ochi, ala care nu recunoaste?
Si de cand n-am mai lasat cu adevarat un stern sa se deschida, sa ma primeasca, de cand nu am deschis ochii, n-am mai strans pumnii in fata realului plin de caldura de mai care se deschide in fata mea? Sa fie si doar o seara si e prea mult.
Zapada era o foaie si picioarele mele obosite, bine infipte in bocanci, erau pixul. Nu conteaza ca uneori traim intr-un abator sentimental, nu conteaza ca uneori suntem macelari, alteori vite si alteori clienti nestiutori ce-si fac sandvisuri dimineata. Putin conteaza inzapezirile noastre sufletesti; conteaza unde tii lopata si cum si pe unde scoti camasa. Ca daca tot o scoti… macar sa fie cu stil.
Am un prieten care voia sa faca totul cu stil. Da, sunt un imbecil, dar o fac cu stil. Intarzii cu orele, dar o fac cu stil. Peste supararile de moment, am ramas cu sentimentul acela de minunata prabusire pe care mi-o da si cu un zambet in coltul gurii. E ceva atat de liber atunci cand inveti sa cazi, incat nimic nu va mai fi la fel.
abator sentimental zici…si cum era cu linkurile? “aici nu e piata?”
