Am avut o perioada in care ma lasam cucerita de orice culoare mai tare si de orice nuanta care-ti sarea direct in ochi. Cred ca mi-a trecut, o data cu adolescenta. Acum am o reactie de om mahmur la orice inseamna zgomote puternice, oameni care tipa fara control, manifestari puternice de sentimente cand nu e cazul, disperare generalizata a expunerii de idei si credinte. Adica ma doare capul si amestesc.
Cand vine vorba de culori, am cum sa ma feresc. Uneori ma mai apuca amocul si starea de adolescenta si imi permit sa-mi fac nitel de cap. Insa cand vine vorba de persoane stridente, nu stiu ce sa fac. Nu stiu daca sa le raspund la fel, daca sa fiu ironica – nu prea pot, de fapt, sa fiu ironica fara sa incerc asta in oglinda inainte, inca incerc sa scap de tampita asta de diplomatie- sau daca sa plec pur si simplu. Asa ca de cele mai multe ori, plec pur si simplu.
Nu inteleg de ce trebuie ca unii sa strice constant o atmosfera pastel, de ce trebuie sa imi arunce in fata cu galeata ideile si opiniile lor fara sa fi observat inainte semnalele din partea mea cum ca as vrea asta de la ei, de ce au impresia ca a fi rautacios te face mai interesant si deci mai placut. Socializarea is a bitch. Nu inteleg multe despre ea si asa ca postura in care o sa fiu vazuta de cele mai multe ori cand ceva ma calca pe coada mea stufoasa este plecand.
) ma mir si eu, ma fac poet