In weekend, viscolul a luat toate planurile si a dat cu ele de pamant. Astfel, sambata seara mai ca am iesit, duminica la fel, aproape ca m-am dus in vizita.
In realitate, dupa ce am fost gonita de acasa de la mama de viscol, m-am inchis in casa cu provizii strategice si m-am uitat, boland, la filme.
Am reusit sa termin “Monstri plini de speranta” azi, in statia de autobuz. Ajunsesem la destinatie prea repede si mai aveam cateva pagini pe care nu ma rabda inima sa le las pana la birou.
Stupoare, rumoare. Azi, strazile din Bucuresti erau pustii. Pregatita psihic sa fac 7 ani pana la munca, am fost luata prin surprindere de cele 45 de minute regulamentare.
Folosesc paragrafe scurte ca sa nu fac prea iute scurtcircuit. La o adica, e abia luni si nici nu s-a racit bine ceaiul, ca l-am facut prea fierbinte.
Si da, inca e iarna. Aproape ca-mi devine indiferenta situatia. Numai ca deja mi-am cam trait melancoliile si depresiile de iarna. Ce mai fac eu acum, pana cand se topeste toata zapada, da coltul ierbii si putem sa vorbim linistiti de astenia de primavara? Cred ca trebuie sa ma mai gandesc putin la asta.