Nu stiu cum se face, dar s-a lasat linistea. Linistea aceea cand, desi ai asteptat-o mult timp, o data ce se instaleaza iti vine sa o spargi cu un pahar sau cu un zambet, insa nu stii daca e cea mai buna idee.
Am avut zile linistie, un weekend frumos, fericire in priviri. Am dormit mult, am mancat bine, nu mi-a fost frica de nimic, am dormit linistita. Afara ninge si nu ma intereseaza, stiu ca vine primavara si nu ma tem, o sa schimb jobul de luni si nu e bai. Pana si nervii pe care ii mai am, caci eu sunt, totusi, eu, sunt niste nervi atipic, productivi.
Asa cum au fost aseara, cand i-a apucat tropaitul observand ca in mica mea bucatarie de la ultimul etaj care are doi pereti in exteriorul care a fost foarte rece si umed s-a format acel teribil mucegai, de care se pare ca nu mai scap de cand m-am mutat eu in Militari. Si uite-asa, in loc sa blestem si sa tropai, am luat frumusel solutia toxica si, intr-o seara perfect romantica, am frecat la pereti cam vreo ora, pana cand in bucatarie ar fi murit si o fantoma din cauza mirosului toxic si pana cand mi s-a parut mie ca e curat totul.
Asadar, e liniste. Ma uit la filme in liniste, imi termin cartile in liniste (ultima: Revolutionary Road, superb scrisa, incomoda si cursiva). Bine ca a inceput Olimpiada de iarna, am ce sa fac in serile mele linistite…
