* Am plecat de acasa o domnisoara coafata si m-am intors un leu zbarit. Apa de ploaie nu-mi face bine la parul zburdalnic.*
Ce voiam sa spun este ca, desi mult asteptata si placuta, iesirea din rutina are “darul” de a fi foarte obositoare. Mi-e un somn de parca nu am dormit de o saptamana. Si partea buna e ca o sa ma si culc acum, la ora la care restul lumii (printre care o sa fiu si eu, de saptamana viitoare, dar in fine, happy thoughts) se uita la ceas si vede ca a mai ramas o ora pana cand se pleaca acasa. Cu toate ca am baut doua cafele azi; insa tind sa cred ca singura, chiar singura cafea care ma poate trezi e cea de acasa.
In zilele astea, pline de beri si cafele cu barbati importanti si respectabili din viata mea, am constatat ca sunt intr-o pasa a vietii in care sunt foarte calma. Cred ca depresia de ianuarie m-a secat, emotional vorbind, la fel ca si perioadele care au urmat. Acum, certitudinea ca vine primavara, am multe chestii frumoase in viata, mai ales, ca am multi oameni frumosi in viata, ca se vand deja zambile, bucuria ca sunt, in sfarsit multumita de ceea ce fac pentru si cu mine, nelinistea mica in fata unor chestii pe care le mai am de facut – toate sunt intampinate cu coama zburlita si cu un calm de nu stiu ce e cu el.
Si ce e si mai imbucurator e ca, dupa mult timp, am scris, iar, in caietelul meu. O intamplare ca l-am avut cu mine, un noroc ca a intarziat Mircea, o bucurie ca am avut ce sa scriu.
Ma duc sa linistesc coama si sa trag un pui de somn.
