M-am trezit si era luni si simteam ca era primavara. Si era si 7 dimineata, iar eu nu mai puteam dormi, dar luptam din rasputeri cu instinctul de a ma trezi la ora aia – chiar daca e prima zi la noul loc de munca, nu voiam sa fiu prima care ajunge si care se gudura pe langa usi, ca un catelus care trebuie plimbat.
Si brusc mi-am dat seama ca traiul meu sanatos are efecte secundare din cele mai ciudate, cum ar fi trezitul de dimineata. Asta nu inseamna ca ma si odihnesc, inseamna ca, oricat de obosita, ma trezesc devreme, de parca viata mea depinde de faptul ca deschid sau nu ochii la 7 dimineata.
Si cu gandul la toate aceste lucruri si multe altele, am mai lalait-o vreo ora. Ieri m-am uitat la un sezon intreg din Bleach – ca urmare, in mintea mea se invarteau franturi de japoneza si de culori, de povesti si de “ce naiba o sa se intample in episodul urmator”. Am aceasta obsesie, cand gasesc ceva ce-mi place, imi prind urechile in acel ceva. Asa fac cu toate serialele, cu toate cartile si cu toate muzicile.
Asa fac si cu toti oamenii mei, de fapt. Cred ca, atunci cand vine vorba de ei, “a-ti prinde urechile” e cea mai buna expresie pentru mine. Ma fascineaza unii oameni, cu bune sau cu rele, intr-atat incat ajung sa ii asimilez, cumva.
Asa ca nu e de mirare ca vineri, la team buildingul cu care am inceput acest job, ma uitam la fiecare dintre noii mei colegi si ma intrebam in care din ei o sa-mi prind urechile.
)!
