Cateodata scriu ca sa uit, alteori uit sa scriu si undeva printre randuri ma uit si pe mine. Nu stiu ce ma apasa; de fapt stiu, se apropie o zi si intotdeauna ma simt asa in perioada asta, insa nu e vorba numai de asta. Este o sila viscerala, profunda, ascutita impotriva felului meu de-ai fi, care este mult prea adaptabil. Unii zic ca e bine sa fii asa; eu zic ca nu e, pentru ca, ce naiba, daca ma pot adapta la orice, asa cum istoria mea personala o indica, de unde stiu cand mai e bine si cand mai e rau?
Inainte aveam o portiune a inimii care se ocupa de trasat limite; o astept sa intre in functiune. Astept sa nu-mi mai fie teama si sa simt pana in cel mai profund colt ca e, intr-adevar, bine. Un bine pe care l-am croit, pentru care m-am luptat si, poate daca nu m-as razvrati impotriva lui, n-ar mai fi la fel de bine, ar insemna ca nu a meritat mare lucru. Dar ce sa ma fac daca pentru asta am nevoie sa stau cateva zile nemiscata in coltul meu – si nu pot – si daca am nevoie de soare sa ma inunde si sa ma curete – si ia-l de unde nu-i.
Cel mai nasol e ca, printre rahatele astea metafizice de mi le fac singura, trebuie sa ma ocup si de chestii concrete, facturi, chitante, oameni si altele de genul asta.
