Nu mai stiu de cate ori mi s-a parut ca fericirea ma priveste dintr-o cutie plina cu bomboane de ciocolata. Daca nici nu trebuie sa o impart cu nimeni, asa, ca sunt si ei in camera in acelasi timp cu mine si ca asa se face, bucuria e si mai mare.
Chestia asta imi demonstreaza ca e adevarat ca a. fericirea e un lucru marunt si b. Forrest Gump avea dreptate, viata e ca o cutie de bomboane (desi, daca esti atent si citesti eticheta, stii ce o sa primesti – dar sa fim seriosi, unii semneaza pacte cu diavolul si nu citesc ce semneaza, daramite o amatata de eticheta de la bomboanele de ciocolata).
Ce te faci cand ti se termina cutia cu bomboane? Poti sa te duci sa-ti iei alta, evident. Sa primesti una ar fi o idee. Sa gasesti altceva de facut – poate si mai bine. Sa nu mai mananci ciocolata, ci Fibrobar – de invidiat.
M-am tot gandit azi la cutii de ciocolata si posibile cai de a actiona cand cutiile se golesc. Ma uitam la oamenii din troleu si ma gandeam care e cutia lor de ciocolata si ce fac daca se termina – sau daca le mananca altcineva ciocolata. Daca vreunul din ei a dat de o cutie care nu se termina niciodata. Cu alte cuvinte, unde le e fericirea. Unde le e zambetul, ce maini strang, pe ce perna isi lasa visele.
Am avut perioade in care nu ma mai interesau chestiile astea la alti oameni; si asta ajunsese sa ma ingrijoreze. Cel mai frumos lucru poate sa fie sa te gandesti la oameni ca la o poveste si sa o scrii cum vrei tu.
prefer trufa