Teatrul National

Posted: March 16th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Cred ca suntem cu totii foarte priceputi la teatru. Adica prefer sa cred asta decat sa cred ca, pur si simplu, oamenii nu observa ce se intampla in jurul lor, ca nu le pasa sau ca pur si simplu sunt inutili, din punct de vedere al utilizarii emotiilor.

Duminica m-am uitat la emisiunea lui Cristian Tabara, “Ca la carte”. Din pacate nu am reusit sa retin numele invitatului, insa am reusit sa retin ideile sale. Spunea ca bucurestenii nu se mai uita la cer, nu mai simt nevoia de poezie, de ceva care sa transceanda realul asta gri si ponosit in care traiesc, ca ii e frica sa nu fie inghitit in valtoarea asta a oamenilor care traiesc doar pentru castiguri materiale, care traiesc vieti mici, dezumanizate, descentrate. Ca nu intelege cum putem trai fara sa ne pese unul de celalat, fara respect fata de viata – fie ca e a noastra sau a altora sau chiar a unui animal.

Bine, sincer, nu mai stiu cate din frazele de mai sus ii apartin lui si cate mie, dat fiind ca ma identific atat de bine cu chestiile spuse de el.

Aseara am reusit sa intru in randul lumii si sa vad Avatar. Departe de a comenta povestea si imaginea si alte aspecte, amintesc ca am retinut o scena in care directorul companiei industriale lua in ras, cu aroganta si ironie, credintele poporului Na’vi. Am corelat treaba asta cu aroganta si ironia cu care sunt luate in ras momentele mele de visare si poezie, atunci cand ele nu se petrec printre prieteni sau apropiati mie.

E o drama personala a oamenilor ca mine si ca domnul de care vorbeam mai sus. E ca si cum, cateodata, esti singurul normal din marea de nebuni. Asa cum ma simteam cand mergeam cu metroul. Ma strangea acel “concret” in care oamenii alesesera sa traiasca. Si inca ma strange, motiv pentru care de multe ori aleg sa rad si eu ironic, pe ideea “ce ma mai complic”.

Ar fi ideal sa te complici, dar uneori sa nu te complici devine singura ta speranta de a ramane asa cum esti si de a nu narui ultimele metereze ale sperantei in specia asta umana.



Leave a Reply