Ce faci cand reusesti sa ai jobul care se apropie cel mai mult de ceea ce visai de cand erai prin liceu? Cand ai genul de relatie pe care si stiut intotdeauna ca o sa-l ai? Cand ai prietenii pe care ti i-ai dorit? Cand ai suficienta drama prin viata cat sa te tina alert si viu? Cand ai vazut concertul pentru care ai fi platit oricat sa-l vezi? Cand ai citit cartea pe care ti-ai dorit mereu sa o citesti?
Nu stiu. Cred ca incepi sa ai ganduri stranii, nu rele, doar stranii, din toate acele colturi ale vietii la care nu ai apucat pana acum sa te gandesti. Te faci, cumva, mai… mare. Te dezvolti in feluri in care n-aveai timp cand jobul era de rahat, cand iubirea era in alt oras, cand prietenii o luau razna, cand drama era prea multa, concertul – departe si cartea minunata – o utopie.
Ajungi, ca mine, sa iei decizii de soiul “no pants week” sau “no bad thoughts week”. Incepi sa zici mai putin “ce-ar fi daca”, mai mult “haide” si muuult mai mult “nu”. Mergi si la sala – e bine, te regrupezi.
Mie starea asta imi aduce a cantonament, intr-un fel atat de inexplicabil, incat nici nu o sa incerc sa explic.
