Am inceput sa regret cuvintele. Oricat de mult as vorbi, oricat de mult as scrie, tot raman cu certitudinea ca nu se intelege nimic. Stiu ca unele lucruri trebuie sa ramana invaluite in mister, de dragul planetei si al tuturor lucrurilor pufoase. Dar e enervant, greu, apasat sa fie atatea care ar trebui sa fie intelese si totusi nu sunt.
Am inceput sa regret empatia pe care, cumva, am pierdut-o sau am lasat-o sa se piarda. Dar apoi imi aduc aminte ca am lasat-o sa se piarda tocmai pentru ca, de cele mai multe si neasteptate ori, nu era autentica. Era doar ce imi imaginam eu despre alti oameni, pe baza semnalelor pe care le trimiteau, de multe ori neadevarate.
Regret cuvintele si vremea cand credeam in ele, cele auzite si spuse. Nu stiu, totusi, daca le-as lua inapoi. Nu stiu daca ar servi sa le iau inapoi. Doar ca uneori ma izbeste timpul care trece si pe care l-am umplut cu atatea cuvinte si semne de punctuatie. Ma loveste amintirea unor oameni carora nu le-am spus, sau le-am spus prea multe. Ma lovesc anumite prostii pe care le iau ca esecuri.
Regret cuvintele si nu prea mai stiu ce sa fac cu ele. Fiind mijloc de saptamana, s-ar putea sa ma tina putin.