Intotdeauna cand privesc oameni necunoscuti, in autobuz, pe strada, intr-un bar sau pe-o plaja, imi imaginez tot ce e mai frumos despre ei. Mi-i imaginez un soi de mini-me, niste mini-me care au ales niste lucruri pe care eu nu le-am ales, dar as fi putut sa o fac. Chiar si pe cei care nu par a semana cu mine in vreun fel, tot de buni ii iau.
Vad fete pe tocuri si aranjate si mi le imaginezi intr-o casa pur feminina, pastelata, traind ca niste Barbie, avand totusi aspiratii dulci si inalte. Vad baieti cu rucsac in spate si mi-i imaginez jucand fotbal seara, uitandu-se la filme de Hitchcock si band numai bere neagra. Vad bunicute si imi imaginez ca-si iau nepotii de la scoala aproape zilnic si ca au o prietena in bloc cu care isi beau cafeaua de dimineata. Vad pusti cu tricoul cu urme de la sarma de uscat rufe si mi-i imaginez trezindu-se intr-o camera cu postere pe pereti, cu o saltea pe jos si cu o atitudine de James Dean care nu si-a calcat niciodata o haina. Toti oamenii astia sunt buni pentru mine, nu au mai multe secrete decat mine, toti citesc, toti sunt oarecum veseli.
Stiu ca nu e asa. Lumea asta nu arata de parca ar fi asa. Lumea nu arata de parca toti oamenii citesc, de parca toti se spala, de parca toti fac miscare, de parca toti au prieteni sau nepotei. Lumea nu arata cum mi-o proiectez eu. Totusi, ma intreb ce as avea de castigat daca nu as mai crede lucruri bune despre straini sau – mai rau, daca n-as mai crede nimic.
Oricum, ceva ciudat se intampla. Am observat ca, o data ce necunoscutii astia au potential de a deveni cunoscuti (mi-i prezinta cineva, ma intreaba ceva etc), toate ideile mele despre ei se sterg. Ramane un gol pe care il umple fiecare dintre ei asa cum se pricepe, la momentul respectiv. Unii pot mai mult, si raman, altii mai putin, si asta e.
PS: e vineri si ma bucur nespus. Albumul nou The National este pur si simplu extraordinar.
