Nu m-am gandit de ceva vreme la caii salbatiti. La fuga lor, la inutilitatea unui oras pentru ei. La felul in care stiu sa fie singuri. La coama lor stufoasa si mandria din pas.
M-am rezumat, din nefericire, la a fi viezure de oras. Un viezure care nici nu mai traieste noaptea, ca sa vezi. Un viezure care se uita prea mult in oglinda si care se implica prea mult in urban.
Viezurele asta s-a cam saturat. Nu stiu ce urmeaza sa faca. Probabil, nimic; ideal, sa fuga. Cel mai posibil, sa ia carnetelul rosu si sa scrie, din nou, cu pixul pe hartie. Sa traga ceva poetic si frumos din toata uimirea asta. Sa scartaie pixul si amintirile, sa lase in urma facturile si grijile, casa si ordinea, ambitiile pur omenesti si cosmeticele, sa scrie despre fuga si despre cum a fost cand a fugit.
Bine-bine, e greu sa fugi cand tenisii rosii… ei bine, au imbatranit. Ii am pe cei albastri, dar parca nu e la fel.