O chestiune de… nu stiu ce.

Posted: May 12th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Acum ceva timp, sa zicem un an, incepusem sa ma uit pe site-urile de joburi. Sick and tired, voiam o schimbare, o scapare – mirajul primului loc de munca nu durase foarte mult. Banutii din buzunar contau, fireste, intr-o proportie covarsitoare.

Asadar, acum un an am fost invitata la un interviu la firma la care lucrez acum. Tot acum un an, ma hotarasem eu ca eu vreau sa scriu pentru un salariu. Voiam sa ajung sa fac ceea ce imi place si sa fiu platita pentru asta, sa nu mai fac compromisuri si sa ajung sa zic ca imi iubesc locul de munca, prin prisma faptului ca fac ceea ce imi place. Asta s-a dovedit sa fie si un noroc, si un ghinion.

Toate au mers bine la interviurile mele de acum un an. Cu exceptia faptului ca voiam sa scriu. Firma se hotarase ca, fiind la inceput, un scriitor ar fi mai putin util decat un Project Manager. Mi-au dat un mail si mi-au zis chestia de mai sus.

Evident ca am fost necajta. Nu de alta, dar parea locul de munca ideal. Adica oamenii erau tineri si veseli, o canapea mare trona in hol unde lumea se intalnea la o tacla, biroul era in centru, atmosfera era prietenoasa. Chiar ma vedeam mergand acolo la munca. Ceea ce e mare lucru.

In fine, timpul a trecut, eu am mai fost la cateva interviuri, hidoase toate, si in general am dat de neprofesionisti care nu te suna cand iti spun ca o sa o faca – oameni buni care tineti voi interviuri, oricare ar fi motivul pentru care respingeti un candidat, aveti bunul simt de a-i da, dracului, un motiv pentru asta, sau macar de a-l anunta politicos ca nu-l angajati. Daca tratati oamenii cu respect, veti primi respect, daca nu,nu. Stiu ca va cam doare in fund de asta, dupa cate mi-ati aratat cel putin mie, dar cred ca nu e un efort asa de mare sa NU MINTI (=te sun eu pe lunea viitoare, pa). Am dat si de oameni care m-au intrebat cat am chiria (!) si daca mama mea imi mai da bani de buzunar (!). Romania se adancea si mai tare in criza, eu eram inca nemultumita si perspectivele nu ma mai multumeau deloc.

In tot acest timp, inca ma gandeam la firma la care fusesem la interviu, singura firma dintre toate unde chiar ma vedeam muncind. Ma imaginam efectiv mergand acolo si cand si cand verificam proiectele firmei, sa vad daca au mai lansat ceva.

Apoi a venit ianuarie, criza lovea din ce in ce mai rau, nu mai gaseam locuri de munca nicaieri. Eu insa aveam stupida ambitie ca, in timp de criza, sa fac ceea ce-mi place si pe o marire de salariu. Ce copil, nu? Tot in ianuarie, am luat decizia sa incropesc un mail spre firma minunata. Am amanat demersul, fiind prinsa intre a-mi face un portofoliu de copywriter, a-mi imbunatati cunostintele din domeniu si a-mi face si treaba pentru care inca eram platita.

Insa n-a mai fost nevoie sa trimit acest mail, pentru ca m-au sunat ei. Sa ma intrebe de sanatate si de disponibilitate. Firma crescuse si cautau un copywriter. Enter, Silvia. Restul e istorie, am venit, am ramas, imi place si, in afara de asta, e exact cum mi-am imaginat.

Imi aminteam de teoria aia a profetiilor care se auto-indeplinesc. Cand definesti o situatie ca reala, ea devine reala prin consecintele ei. Nu stiu ce a fost la mijlocul schimbarii mele de job si ajungerii mele aici. Faptul ca mi-am dorit foarte mult, desi practic nu am facut nimic in acest sens, ci am facut altele. Faptul ca a venit momentul potrivit dintre toate. Faptul ca, iar, ma gandeam sa fug, sa plec, asa cum ma mai gandeam o data, cand a intervenit altceva care m-a tinut aici.

Nu stiu, habar nu am, vorbesc serios. Ideea e ca uite ca se poate, nu stiu cum, nu zic ca e doar noroc si strans din dinti, insa poate ca are de-a face si cu asta. Deocamdata e bine asa cum e, am invatat multe lucruri in ultimul an, cu precadere despre oameni, din nefericire majoritatea nasoale (in domeniul profesional adica). Nu stiu cum o sa fie maine. Deocamdata e bine, am loc pe canapea si scriu in fiecare zi.



Leave a Reply