Cat mai poate un om sa faca origami din sufletul lui, uitand ca, la origini, e o biata foaie simpla de hartie? Faptul ca, sub actiunea unor factori, devine altceva, poate mai frumos, poate mai interesant, nu schimba faptul ca e tot o foaie simpla de hartie.
Lupul de stepa, o varianta noua, mi-a ajuns din nou in brate. O citesc cu acelasi nesat, insa de data asta, prin fiecare rand, imi amintesc ceva. Imi amintesc mai ales cum am promis sa fiu autentica, sa fiu sincera, eu cu mine, lasa-i pe altii. Si am uitat, de multe ori, sa fac asta. Am indoit foaia de hartie, azi un urs, maine o lebada, poimaine o floare, pana cand s-a crapat si se vad toate urmele de la indoituri. Mi-au obosit mainile si nu ma mai ajuta cafeaua.
Citesc cartea asta si ma citesc pe mine, incapabila sa renunt la anumite lucruri, imposibil de convins de alte lucruri. Azi foaia de hartie e neteda si parca-parca se mai vede scrisul pe ea. Maine, stiu ca o sa ma manance iar in palma si o sa iau foaia si o sa o manevrez cu succes in alta forma care sa-mi dea satifactie pe moment. Reusesc sa ma concentrez, cu adevarat, numai in momentele alea. In rest, navighez aiurea. Calc in gume. Imi plang de mila. Pana cand indoi iar foaia.
