Dimineata, Centrul Istoric din Bucuresti se trezeste la viata. Terasele se pregatesc de bautorii de cafele, limonade si beri, agitatia e continua, locatarii putini isi intind oasele pe balcoanele mobilate precar, cand si cand dintr-o cladire in renovare se aud zgomotele muncitorilor si camionul de gunoi e la datorie.
E dimineata si e vara si cred ca e prima data in mult timp cand mi-a placut in Centrul Istoric. Poate si pentru ca am evitat stradutele excavate, poate si pentru ca mi-am luat o cafea buna, poate si pentru ca incep sa-mi iau la revedere. Abia ce mi-am stabilit aici biroul, siguranta, abia ce m-am obisnuit cu vederea de pe geam. Nu plec nicaieri; cel putin nu in viitor. Dar stiu ca o sa plec, candva.
De multe ori am vrut sa plec si, tocmai cand iau decizia, incep sa vad lucrurile altfel, ca azi. Centrul Istoric, lumina pe cladiri, oameni draguti. Niciodata nu am reusit sa trec de acest punct. Nu stiu nici macar daca ar trebui sa trec. Insa incep sa simt ca da.
Mai e mult pana departe si eu am cam multe de facut si mai ales de scris. Insa azi, cel putin pana cand se lasa amiaza, e frumos aici.
eu nu vad bine la departare, de asta am si ochelari. dar, paradoxal, pentru ca nu vad bine la departare, sunt mai atenta, cumva.
nu-s matinala deloc, pana ma trezesc eu cu totul se face seara