M-am trezit, m-am uitat la bicicleta si am zis: azi e ziua cea mare! Biata de ea a oftat si s-a resemnat. Se vede treaba ca seamana cu posesoarea si e cam lenesa, prea putin gata de munca, cu atat mai mult dimineata, si mult prea speriata de traficul din Bucuresti.
O ora mai tarziu, in intimitatea biroului meu, ma uit la ea si sunt fericita. Atat ea, cat si eu, am ajuns intregi si fericite. Eu mai putin, caci sunt transpirata, cu parul vraiste din cauza castii si inca imi zvacneste degetul aratator a frana, noua mea prietena pe viata.
Altfel, e adevarat: pistele de biciclete sunt facute cu spatele, sunt puse pe ele chioscuri de ziare, guri de canal, porumbei morti si oameni care, desi eu initial am zis ca nu e adevarat, chiar nu se dau cand vad o bicicleta venind spre ei, cu soneria urland a F&^#-ti si altele din gama.
Dar nu-i nimic, asta e, cum zice cantecul. Poate in timp scad si eu sub o ora de venit la munca, poate prind curaj si nu mai abuzez de trotuar chiar si cand nu e pista, ceea ce recunosc ca fac, poate o sa merg mai mult calare decat pe jos si, daca am noroc, poate mai dau de oameni in masini care imi dau prioritate cand trec. Multumesc domnului din masina gri a carui marca nu o stiu pentru ca eram prea ocupata sa fiu speriata de faptul ca eram pe carosabil.
A, si intr-o nota vesela: la nici 5 minute de pedalat, m-am speriat de o masina (parcata) si am intrat nitel in gard. Dar doar putin.
)