A sunkissed world

Azi mi-am amintit cum e sa cazi. Mandra mea a avut niste probleme cu rotile-i si cu niste borduri, precum si cu dorinta mea de a zbura peste ele. Rezultat: m-am pravalit pe jos, in fata la Kogalniceanu. Ce sa zic, un mic show de dimineata pentru toti trecatorii grabiti. O tanti s-a apropiat si s-a asigurat ca sunt bine, ceea ce, surprinzator, chiar eram, avand in vedere cum m-am rostogolit.

In timp ce cadeam, in cele 20 de minute de plonjon (caci asa mi s-a parut mie ca trece timpul), ma gandeam ca uite, cat am citit eu cum sa cazi de pe bicla si cat am incercat sa invat sa cad in teorie, nimic nu se compara cu practica. Nici nu ma mai gandeam prea bine ce fac, stiam doar ca trebuie sa protejez capul si coloana si m-am facut ghem, avand grija sa cad pe o parte. M-am zbarlit nitel la gandul ca, atunci cand am intrat pe pista, mi-era cald si am vrut sa dau casca jos, dar m-am razgandit.

Pana nu cazi, n-ai cum sa stii cum e. Iar asta se aplica la tot felul de izbituri. Cred ca am cazut de destule ori, si cand eram mica, si cand am mai crescut, insa nu suficiente, pentru ca mi-e foarte, foarte teama de orice ma poate schimba. Cazaturile fizice lasa vanatai si brate julite, ba tin minte ca mi-am rupt o data niste blugi la care tineam mult si am plans (aveam vreo 11 ani, cred). Cazaturile psihice dor pentru ca te intrebi ce naiba se intampla cu tine, cum ai ajuns de acolo sus, undeva atat de jos? In ambele cazuri, te ridici si, oricine te intreaba va primi raspuns cum ca esti ok, doar nu ai recunoaste ca te doare piciorul sau inima ca dracu. Te scuturi si verifici ce mai ai: bicla e intreaga, blugii nu s-au rupt, mai ai niste prieteni, familie si un loc unde sa fugi. Te urci in sa si pornesti, incet de tot.

N-ai cum sa inveti sa cazi. Decat cu riscuri.

Eu nu prea mai vreau sa cad. M-am urcat greu pe mandra, mi-era putin frica, dar tot m-am urcat. M-am ridicat eu si in situatii mai grele. De data asta nici macar nu mi-am rupt blugii!