M-am cam saturat de atata vorba. Dulce, rea, amara, povesti, certuri. Nu mai am chef. Imi trag patura metaforica peste cap si, tot in patul meu metaforic, unde ma var atunci cand imi e indeajuns sau chiar prea mult, invat din nou sa tac.
Intotdeauna am crezut ca e mai important sa gasesti oameni langa care sa poti sa taci, decat oameni langa care sa poti vorbi. Oricum vorbele au o capacitate incredibila de a trece printr-un proces radical de transformare de cand ies pe gura si pana cand ajung in urechi, intr-atat incat de multe ori, si in cele mai banale conversatii, stau sa ma intreb daca am auzit bine.
De asta si multe alte motive detest sa vorbesc la telefon. As prefera sa trimit scrisori. Sau sa tac.
Cu patura metaforica in cap, ma ascund. De mine si de visele mele, pe care deocamdata nu le mai povestesc, pentru ca cine stie ce se intelege.
