Maine incepe operatiunea “mutarea”, care-mi ocupa toate gandurile si tot timpul putin pe care il mai am. Pentru ca oameni suntem si mai trebuie sa si muncim, e destul de greu sa rezolvi intr-o zi o mutare completa, in doua camere, cu tot cu mobila si multe, dar foarte multe lucruri personale.
Uneori, cel mai des in prag de mutari, mi-as dori sa traiesc in stil spartan. Fara prea multe lucruri, fara sa am impresia ca imi trebuie toate aceste lucruri. Dar cel mai des, partea din mine care se ataseaza sentimental de lucruri mai mult ca de oameni protesteaza si uite-asa, ajung sa fiu mai ceva ca un melc, de trei ani incoace, de cand ma tot mut.
Si de fiecare data, ajung intr-un loc unde sper sa fie acasa, si unde e acasa, dar pentru prea putin timp. Nu e neaparat vorba de un sentiment de proprietate, cat e vorba de ceva mai mult, pur si simplu senzatia ca locul nu e bun. Dar dintre toate, daca ar fi vreun loc unde sa pot sa spun ca a fost aproape de “acasa”, este garsoniera de unde ma mut.
Mi-as dori ca cei care urmeaza sa locuiasca in ea sa simta toata fericirea pe care peretii au strans-o intr-un an. Mi-as dori ca locul asta sa-i faca pe toti cei care urmeaza sa locuiasca acolo la fel de fericiti. Mi-as dori ca, intre cei patru pereti ai ei, sa se rada la fel de mult, sa se doarma la fel de bine si sa se simta linistea la fel de mult.
O sa ma gandesc mereu la casa asta cu drag, asa mica si cu defectele ei. Aici am invatat sa fac ciorba, sa inventez spatii de depozitare pentru baia cea mica, aici m-am luptat in seara de Valentine’s Day (pe care n-o sarbatoresc, dar asa, ca detaliu amuzant) cu mucegaiul, unul din motivele pentru care plec, aici fotoliul meu negru si-a gasit locul perfect si aici mi s-a parut intotdeauna ca mobila mea se potriveste perfect, ca piesele unui puzzle. Aici am pus un cort fix in mijlocul camerei, pentru a cauta un telefon ratacit. Aici era oaza mea si nu pot decat sa sper ca o sa fie la fel si in noul apartament, cel putin la fel de bine si de frumos.
Mai bine nu ma mai gandesc, ca deja tind sa devin un izvor uman. Asta e, cred, cea mai grea chestie pentru un chirias, mai grea decat sentimentul ca nu ai casa ta, sentiment cu care inca nu ma lupt: atunci cand trebuie sa pleci de unde ai investit sentimente si trairi de tot felul.
Voi, toti care cititi ce se scrie aici si aiurea, dati-mi un singur exemplu de om care este sigur pe ceea ce detine. Totul este o mare iluzie … Una uriasa. Dar ne place sa ne simtim in “siguranta” si sa avem senzatia ca defapt detinem ceva in proprietate.