Slabiciune. Sau altfel scris: sunt si eu femeie si mai ascult Damien Rice. Nu aia din Closer, altele.
As vrea sa cunosc slabiciunea fiecarui om. Sa stiu ce il inmoaie. Ce il face bezea. La ce se gandeste cand simte ca i se strange pieptul de drag si durere in acelasi timp. As vrea ca toti oamenii sa aiba cate o slabiciune. Pentru ca, desi uneori slabiciunea doare si te face sa te indoiesti de ceea ce ai, te face sa simti ca esti om, te face sa vezi mai clar, dupa cele cateva clipe in care ti se impaienjenesc ochii. Sa-ti masori pasii mai bine, sa ai grija de tine si de cei din jur. Sa fii mai puternic.
Slabiciunea mea e, fireste, ceva ce n-am dus la capat. Ca asa sunt eu, uneori. O mare proasta. Si totusi, din cauza chestiei aleia neduse la capat, am invatat sa duc unele lucruri acolo unde vreau eu si sa nu mai fac lucrurile asa cum mi se spune. Chestii multe si diverse pe care nu aveam cum sa le invat, fara un anume sacrificiu.
Dar. Din joi in pasti, scheletele din dulap bat tare in usa.
There’s still a little bit of you laced with my doubt
It’s still a little hard to say what’s going on
si uite asa, ajungi sa stii mai multe despre straini decat despre, sa spunem, proprii tai prieteni.