Fata e mica azi, si trista, si verde. Fata e in deriva. Fata e a nimanui, fara macar sa vrea sa fie a cuiva. Fata viseaza la mare, la liniste, la pustietate, la un loc la fel de gol si de arid ca ea. Fata e trista. Fata nu sunt eu. Fata nu e nimeni, niciunde.
Fata nu vrea decat ceva moale si bun si usor, pe care sa-si aseze fruntea infierbantata de vara necrutatoare. Fata nu mai vrea sa mai citeasca poezie, sa se mai gandeasca la nisipul vechi, nu mai vrea sa mai simta aceleasi apasari pe umerii ei si asa slabiti.
Fata nu stie cui si cum sa spuna. Si ce sa spuna. Mai ales, de ce sa spuna. Fata nu stie unde ii sunt cuvintele, oamenii, starea. Fata e trista. Si recunoaste. Si ar vrea ca si altii sa recunoasca tristetea din ei, asa cum recunosc ca le e foame sau sete.
Fata asta e ciudata, n-o mai inteleg. N-o sa fie niciodata in rand cu lumea. Cu niciun fel de lume, nici macar cu aia care spune ca nu e ca toata lumea.
