In umbra cuiva

Posted: June 1st, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: | No Comments »

Mi-e foarte greu sa scriu acest post si totusi trebuie sa o fac. Pentru ca stiu ca e posibil sa ii ajute si pe altii si sa le ofere un fel de informatie din interior de care eu nu am putut beneficia in momentul potrivit.

In momentul de fata, simt ca in creierul meu exista o imposibilitate de a alege. Nu e un moft si nu e un rasfat, ci este o imposibilitate care ma tine in loc – organic vorbind. De ce? Pentru ca eu nu am inteles, ca oamenii normali, ce inseamna ca poti, de acum inainte, sa faci lucrurile fara sa astepti aprobarea celor din jur. Persoana pe care as fi vrut cel mai mult sa o multumesc pe lumea asta, adica tata, s-a dus cand eu avea 17 ani si tot ce faceam trebuia sa fie ok cu si pentru el.

Anii au trecut si am inceput sa ma intreb constant daca ceea ce fac este bine, netraind momentul ala pe care orice copil l-a trait cu parintii lui, cand a aflat ca e ok sa fii tu. Am inceput sa ma intreb daca pe el l-ar multumi lucrurile pe care le fac, le simt, le gandesc. Daca ar fi multumit cu alegerile mele. Daca ar fi mandru de mine. Asa am ajuns sa fac lucrurile cum tineam eu minte, cu mintea mea de 17 ani, ca ar trebui.

Toate bune si frumoase pana acum ceva timp, cand, pe 19 martie, mi-am dat seama cat de suparata sunt de fapt. Cat de trista sunt si cat de putin stiu despre mine. Ca am ajuns sa imi doresc asa de mult sa ii multumesc pe ceilalti, incat nu stiu sa spun nu. Ca nu stiu ce vreau eu, ce-mi doresc eu, ca nu-mi pot asuma alegerile mele.

De asta si vreau sa am 3, 4, 5 sau toate vietile posibile. Nu vreau sa aleg, mi-ar placea sa raman ancorata intr-o copilarie perpetua in care altcineva era responsabil.

De asta scriu acum. Nu pentru ca am descoperit ce sa fac. Nici pe departe. Nici acum nu stiu care din partile mele duale trebuie ascultata, care ma reprezinta pe mine si care ma reprezinta pe mine dorind sa fac pe plac. Nu am aflat inca metoda prin care sa ma impac cu situatia asta, sa traiesc cat de cat in armonie cu cea mai afurisita pierdere din viata mea. Habar nu am ce sa fac mai departe. Nu stiu nici daca, asa cum am facut lucrurile, as fi primit aprobarea aia pe care atat de mult as fi dorit-o. Insa stiu ca, macar acum, ca am constientizat toate astea, o sa fie bine.

In fine, nu despre asta vorbesc. Lucrurile astea le voi lamuri cumva. Dar scriu acum pentru toti cei care au trecut prin asta si inca trebuie sa accepte o absenta ca fiind, oricat de ciudat suna, fireasca. Toti cei care sunt ancorati in timp si nu stiu cum sa fuga de el, si mai ales, in ce directie. Cred ca vreau sa stie ca e ok. Bine, nu e, dar intelegeti voi. E parte din viata si da, e mult, mult mai greu sa afli cine esti tu cu adevarat; insa o sa afli.



Leave a Reply