And games that never amount to more than they’re meant will play themselves out

Posted: June 10th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only | Tags: , , , | No Comments »

Ghici ce? Sunt perplexa si paralizata. Din nou. As vrea sa pun pauza la timp si nu pot. As vrea sa ma opresc din a-mi face rau si nu pot. As vrea sa stiu ceva concret si nu pot nici macar sa ma gandesc la cat fac 2 plus 2.

Si unul din cele mai ingrozitoare lucruri este ca stiu cum s-ar putea opri timpul, si mi-e frica.

Ziua mea e pe 6 august, imi plac cateii si mi se face somn dupa ce mananc ceva greu. Sunt ingrozita de paianjeni si gandaci si imi place sa ma dau in leagan. Fac glume tampite la care rad singura. Iubesc sa ma plimb atat de tare, incat uneori ma imbrac frumos si ies singura la plimbare. Imi place sa scriu vag, imi plac metaforele si exagerez mult de tot. Iubesc sa simt, orice, oricat si de asta si fac uneori multe prostii. Nu stiu mai mult despre mine si totusi cat stiu mi-e suficient.

Mi-e mai simplu sa scriu aici decat sa fac ceva ce stiu ca ar trebui si gasesc mereu atatea scuze, complicandu-mi in acelasi timp viata. Intotdeauna am zis ca urasc jocurile si totusi le joc, singura, de cele mai multe ori.

Se spune ca oameni se schimba in timp, si asa e. Cu toate astea, eu cred ca exista ceva in interiorul lor, ceva in sufletul lor care ramane la fel, esenta lor, aia nu se schimba niciodata. Si oamenii o arata rar, uneori fara sa vrea. Iar cei care pot sa-ti vada esenta sunt cei care iti vor ramane mereu prinsi in memorie, incalciti in panzele de paianjen ale persoanelor care poti fi.

Imi trebuie atat de putin ca sa incep sa ma gandesc la prostii pe care nimeni nu le intelege, incat cred ca merit momentele astea de paralizie. Mi-e dor de mine. Stiam sa fiu. Candva. Dar m-am pierdut pe o plaja si degeaba incerc sa merg in talpile goale prin desertul asta urban, ca nu voi mai gasi drumul spre casa.

Lucrurile nu trebuie sa fie atat de complicate. M-a intrebat o data George, si mare dreptatea avea: simti sau nu? E atat de simplu! Numai ca traim intr-o lume care ne educa sa fim rationali si sa acordam omului ganditor din noi mai mult credit decat celui simtitor. Si asta e o prostie. Unii dintre noi nu stiu si nu pot sa fie altfel. Lupi de stepa, salbatici, intotdeauna inclinati spre a cauta si a vrea mai mult, timp in care se supun la un trai comun si linisititor, de teama de salbaticie. Am scris eu mai demult: suntem prea putini si e pacat sa fim asa.

In momentul asta eu renunt. Poate sa ia controlul cine vrea. Poate sa nu-l ia nimeni. Dar eu nu mai pot. Mie mi s-a intamplat, practic, nimic, insa pentru mine, singurul lucru pentru care as fi bagat mana in foc ca nu se va intampla. Desi la naiba, viata asta ar fi trebuit sa ma invete ca nu trebuie sa mai zici niciodata. Asa ca, whatever, eu renunt… Imi trebuie un carmaci care sa ma traga la mal, cred ca am rau de mare.



Leave a Reply