In caz de efecte adverse, rugati-va sa va treaca

Posted: July 26th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Mi-am adus aminte, cand m-am dus sa-mi iau inghetata din congelator si evident ca am fost distrasa de ceva si m-am oprit sa-mi prind parul; in fine, mi-am adus aminte de un tratament cu Nizoral facut de mine acum vreo cateva luni si de efectele adverse puternice pe care le-am avut. Dureri de cap, ameteala, sensibilitate la lumina si o stare generala de mizerie.

In zilele in care mi-a fost rau, am fost foarte concentrata asupra mea. Evident, pentru ca nu ma puteam concentra la nimic altceva si pentru ca am o toleranta foarte mica la durere, asa ca ma gandeam des la cat de rau imi e. Cred ca atunci am inceput sa realizez cat de norocoasa eram fiindca stiam ca, in maxim cateva zile, o sa se opreasca totul si o sa revin “la normal”. Ne gandim prea rar, cand ne e rau, ca la un moment dat se va opri.

Trecand de la fizic la psihic, lucrurile nu mai sunt, brusc, asa de simple. Pentru ca lucrurile sa se opreasca, trebuie sa facem si noi ceva. Nu putem sa spunem ca in doua, trei zile o sa fie mai bine. Nu mai pot sa spun ca marti termin tratamentul si ca o sa ma simt mai bine. Chiar trebuie sa faci ceva. Si de multe ori, nu poti. Chiar daca e unul din cele mai banale lucruri pe care trebuie sa le faci.

De ieri, sunt cu nervii la maxim si foarte agitata. Ma rastesc la toata lumea, am putina rabdare. Nu am pe cine sa mai dau vina. Nu mai iau nicio pastila dubioasa. In fond, sunt nervoasa pe mine. Pentru ca sunt la fel de imobila ca o piatra. Astept sa ma rostogolesc si singura persoana care imi poate da branci sunt eu, indiferent de cate persoane, importante sau nu, se invart pe langa mine.

 


Despre dimineti si strazi

Posted: July 26th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | 2 Comments »

Astazi, datorita (nu “din cauza”, ci datorita) unei dureri de stomac, mi-am luat o dimineata pentru mine. Am vazut in Ally McBeal ca, daca ai o mica depresie sau daca esti indecis, te duci mai tarziu la birou, timp in care vine cineva absolut inopinat la usa si purtati o discutie interesanta pe fundalul unei muzici de inima albastra.

Ei bine, nimeni n-a venit la usa mea, nici inopinat, nici anuntat, cu exceptia gandurilor pe care le stiu si le poftesc mereu afara din cap, numai ca ele – nu si nu. Te pomenesti ca mintea mea o fi un loc grozav in care sa stai. In fine, mi-am baut cafeaua, mi-am calcat rochia, m-am uitat la serialul mai sus mentionat de care nu pot sa scap, ba am si citit, si pana la urma am decis sa ies din casa.

Mai demult, am ajuns la ortoped pentru ca am dat cu piciorul in cada fara sa o vad. Azi, am reusit sa intru cu piciorul drept in stalpisorii de pe trotuar pusi acolo pentru ca masinile sa nu ocupe abuziv si asa putinul loc pentru pietoni. Ei bine, am tras o busitura zdravana, mi-am scrantit doua degete dar, pentru ca eram o domnisoara in rochie verde, am zambit si am mers mai departe. Numai ca m-a busit rasul putin mai incolo si asa m-am si urcat in troleu.

N-am mai ajuns la ortoped, in mare pentru ca m-am decis ca in 2011 sa nu mai vad niciun ortoped de la niciun spital, fie el si spitalul de copii. Asta depinde numai de mine si de atentia mea, deloc distributiva, se pare. Adica nu se poate sa si merg si sa fiu si atenta, in acelasi timp. Asa-mi trebuie daca iau o dimineata pentru mine si pentru a nu ma mai gandi. Imi provoc rau fizic, doar ca sa bufnesc in ras. Ce traznaie.