Ce-am invatat in ultima zi de august

Posted: August 31st, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Azi am invatat matematica asa: autobuzul 313 face doua statii de la Unirii pana la intrarea in parcul Tineretului, nu trei. Si daca il iei in sens invers din statia la care ai coborat prea tarziu, face doua statii, nu una, pana inapoi la Tineretului. Am mai invatat ca nu esti niciodata prea in varsta pentru a te verifica de portofel cand pleci de acasa. Am re-invatat importanta a doua cuvinte: pursue everything. Indiferent daca mergi pana in panzele albe si daca ti se pare ca esti penibil – cui ii pasa?! Am invatat ca nu e nicodata prea tarziu sa faci ce te taie capul. Am invatat ca, daca nu te bucuri cand povestesti despre experiente pe care rational vorbind le vezi ca fiind grozave, probabil ca experientele alea nu sunt asa grozave. Am invatat ca nu ar trebui sa-mi fie frica de intuneric si ar trebui sa ies cu bicicleta si seara. Am invatat ca niciodata nu esti prea obosit pentru a trage o haina pe tine si a iesi din casa; sau daca esti, ceva undeva e fundamental gresit si trebuie sa repari. Am invatat sa nu mai uit sa-mi cumpar apa, pentru ca ma deshidratez.

Am invatat ceva, zic eu, chiar si in ultima zi dintr-o luna plina doar de potential, de vise si de planuri, de sentimente si senzatii, de pareri si de inceputuri. De vreo cateva zile incoace, sunt nespus de vesela si sufar de miserupism intr-un grad care ma face sa cred ca poate o pot aduce pe vechea si amuzanta Silvie inapoi. With a little help from my friends, un hei-rup organizat, cred ca se poate sa renunt la angoase si ros de unghii, macar un pic, cat sa nu zic ca n-am facut tampenii in toamna asta care sta sa inceapa ca o pruna din aia pe care o pandesti sa se coaca mai repede, hamesit.


Cum imi petrec ultima zi de vara

Posted: August 31st, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

Am venit la birou cu bicicleta. I-am umflat rotile la benzinarie, pentru ca mi-am uitat pompa la birou, ca bleaga. Partea putin nasoala cand umfli roti de bicicleta la benzinarie si nu prea te pricepi la ce face ala acolo este ca e posibil sa-ti umfle rotile prea tare, ceea ce inseamna ca la orice bordura sau denivelare vei simti, fara indoiala, ca te duci in sus, ca pe arcuri.

Cu Bon Iver in casti, la volum minim ca sa aud totusi ce se intampla in jur, m-am plimbat pana la munca, chiar plimbare relaxata, de vara. Nu m-am grabit si totusi am ajuns mai repede ca de obicei la birou, ceea ce inseamna ca timpul chiar trece mai repede cand te distrezi. M-am uitat in weekend la Big Fish, iar, si am vazut scena aceea in care Edward o vede pe Sandra si spune asa: “They say when you meet the love of your life, time stops, and that’s true. What they don’t tell you is that when it starts again, it moves extra fast to catch up.”

Asa e si in restul timpului. Te distrezi, acele ceasului se invart ca nebunele, pentru ca apoi, cand nu te mai distrezi sau faci lucruri serioase, sa se incetineasca totul si sa simti ca traiesti o eternitate in doar o ora.

Nu pot sa cred ca e ultima zi de vara. Intr-un fel, pot, daca ma uit la copaci, la frunze, la semne, la oameni. In alt fel, in felul in care, pe la inceputul lui august, nu am crezut ca se va termina vreodata vara asta, mi-e greu sa accept evidentul. Poate ca nu e mare branza anotimpul asta pentru unii oameni, dar zau daca pentru mine nu e. E ca si cum astept, ciclic, o data pe an, sa intru intr-o alta viata, viata de vara.

Diseara ma duc sa mai scot din aerul din cauciucuri. Nu de alta, dar cine stie cum nimeresc vreo bordura si o sa capat valente de Omul Zburator, dand din maini necontrolat pe deasupra Bucuresiului, avertizandu-i pe toti ca se termina vara.


Totul poate sa fie mai bine

Posted: August 30th, 2011 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , | No Comments »

Intotdeauna e loc de mai bine. Daca nu vezi asta, inseamna ca ceva te-a limitat. Bineinteles ca, la cate posibilitati ni se deschid in fata, la cate ocazii de a inventa cate un univers nou pe secunda, la cum se desfasoara uneori lucrurile intr-un ritm ametitor, e chiar straniu sa nu crezi ca nu poate fi mai bine.

Uneori imi imaginez ocazii in care ar fi fost lucrurile altfel, fie ca le-as fi facut eu altfel, fie ca le-ar fi facut altii. Constatarea, intotdeauna, e ca viata de acum ar fi fost alta. Poate mai buna, poate mai putin buna; insa eu n-as fi stiut, pentru ca nu as fi avut termen de comparatie, cum nu am nici acum.

Toate chestiile din viata mea, multe, putine, toate stagnarile si toate dezvoltarile , toate clipele in care am crezut ca am curaj si toate zilele in care m-am simtit cea mai lasa creatura, toata lipsa mea de incredere in mine duminica si exageratul optimism de miercuri, toate astea ar fi putut sa fie altfel. Si atunci, eu cine as mai fi fost?

Va recomand din suflet Pestera lui Saramango. O carte atat de frumos scrisa, incat am citit-o dramuit. Am carti pe care le citesc intr-o noapte, intr-un delir al cititorului care descopera o lume noua, dar am si carti pe care le citesc aproape ceremonios, cu pixul in mana, luand notite si rezervandu-mi 20 de pagini pe zi, pentru a nu le termina prea repede.

Cartea m-a fascinat prin scriitura, una calma, deschisa, o scriitura deosebita, care m-a atins. Mi-a placut in mod deosebit si frazarea ce parea sa nu aiba sfarsit, lipsa de paragrafe si de impartire a cartii in dialoguri, pentru a crea un univers si un timp in care simti ca poti sa intri, neobservat, oricand.

Personajele memorabile, cainele Gasit si drama unui univers ce sta sa moara sunt de asemenea motivele pentru care cartea asta mi-a ajuns la suflet. Un alt motiv este acela ca, daca ne raportam la omenire prin mitul pesterii al lui Platon, s-ar putea sa descoperim ca umbrele sunt mai fascinante decat realitatea si ca, privind inspre real, de multe ori o sa gasim ruina, tristete si abandon. Insa asta nu ar trebui sa ne opreasca din a alege realul si lumea in care traim. La urma urmei, umbrele sunt umbre si din nimicul ce ni se pare ca ne inconjoara se pot crea frumuseti eterne, reale, vii si aici, acum. Ce conteaza ca lucrurile, oamenii cad in ruina? Sunt atatea chestii care ne pot salva. Majoritatea pornesc chiar din noi.

O sa mai citesc cartea asta cand o sa-i vina timpul. Oricum, asa cum am spus, o recomand. O recomand pentru ca intotdeauna totul poate sa fie mai bine, la fel de bine cum “totul” poate sa fie o magnifica iluzie.


Si doar mi-am spus sa am rabdare

Posted: August 29th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

Pacat ca nu stiu sa ma ascult. Stiu de ce nu am rabdare. Pentru ca mi-e teama ca lucrurile sa nu ramana asa. Atunci cand am rabdare, inseamna ca mi-e bine.  Iar in ultimul timp, numai rabdatoare nu am fost.

Pana azi. Cand m-am trezit, m-am dat jos din pat pentru a-mi face cafeaua si am realizat. Ca imi asum toate lucrurile care mi s-au intamplat si ca, slava domnului, nu mai dau vina pe nimeni.

De vreo cateva zile, simt foarte acut si foarte pe viu ce inseamna un cerc vicios. Un cerc din care nu ai cum iesi, pentru ca ceea ce trebuie sa faci pentru a iesi se inscrie tot in cerc. Ca un soricel in labirint, nu vad alta cale decat sa merg tot pe unde am mai fost si sa-mi rod unghiile de nefericire cand vad aceleasi peisaje.

Totusi, daca te uiti atent, exista intotdeauna o cale pentru a iesi din cercul vicios. Doar ca uneori aceasta cale iti cere si pielea de pe tine. Iar eu incep sa ma inchid. Nu stiu daca e bine sau rau; cert e ca, in chestiuni sufletesti, uneori nu poti lua decizii singur si nici macar nu trebuie. Iar pe alea pe care le iei, ei bine, trebuie sa le iei cu inima deschisa. Orice ar insemna asta si pentru oricine.

Nu stiu daca am vreo concluzie. De fapt, sigur nu am, pentru ca nu e finalul unui film din care sa invatam toti cate ceva. Doar ca azi am fost nespus de binedispusa. Pentru ca uite, viata e acum si aici, asa cum e ea. Chiar daca uneori nu mai stii cat fac 1 cu 1 si mai ales de ce.


That’s what happens when you play catch without arms*

Posted: August 29th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Nu stiu de ce n-am putut si eu sa am o vocatie. Nu am niciuna. De fapt, mint, am una singura, insa inca nu stiu daca e demna de numit “vocatie”. Atata ma straduiesc si atata trag de mine sa fac si singurul lucru care imi place, incat ma intreb daca chiar e vocatie sau doar un fel de hobby caruia nu stiu sa-i spun altfel.

Am senzatia, cand vine vorba de scris, ca incerc sa tastez fara maini. Altfel nu pot sa explic. Ca si cum ceva elementar imi lipseste si inca nu-mi dau seama ce anume. Ca si cum mi s-a lobotomizat o parte importanta din creier, ca in Fringe, si eu incerc sa pun cap la cap lucrurile cu ceea ce mai am.

Nu stiu daca asta i se intampla oricarei persoane care scrie ceva mai mult decat pe blog si la job. Nu stiu daca e writer’s block sau writer’s panic. Nu stiu daca exista vreun leac sau va trebui sa scriu in continuare simtind ca sunt lipsita exact de chestia esentiala a unui scriitor, pe care nu pot nici macar sa pun un deget. Habar n-am.

Ce stiu insa e ca ori de cate ori termin de scris ceva, indiferent cat de mediocru mi-a iesit, ma simt ca Sisif cand mai avea putin si ajungea sus pe deal. Pentru ca in numai cateva minute sa simt cum ma duc inapoi din locul din care am plecat.

*aici


Somn si vant

Posted: August 27th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Azi am dormit afara. Intr-un acces de lene voluptuoasa, mi-am tarat sezlongul pe terasa, mi-am desfacut o bere si o carte si am zacut acolo, in liniste. M-am trezit cateva ore mai tarziu, cand unul din caini ma privea fix, de la vreo 3 cm de fata mea si cand vantul ma dezvelise de tot de cearceaful cu care eram invelita. Mi-era putin racoare si m-am gandit ca nu mi s-a mai intamplat de mult sa-mi fie racoare la 4-5 dupa masa.

Mi-am dat seama ca n-am nevoie neaparata sa merg la bai, cum tot imi spuneam eu mie de vreo luna incoace, de cand ma chinuiau oboseala ziua si singuratatea noaptea. Nu-mi trebuie decat sa vin acasa si sa zac cateva ore pe terasa.  E un leac bun la orice, e ca si cum m-ar fi luat cineva de cap si m-ar fi bagat in priza.

Tot azi, dupa cativa ani in care nu pot sa explic clar ce s-a intamplat, am condus. Cativa metri si intr-a doua, dar am condus. Am avut apoi o senzatie din aia, pe care cred ca o au toti soferii de duminica, cum ca daca as avea o masina, nu numai ca lumea ar fi mai buna, dar si eu as deveni peste noapte o eroina sau ceva de genul.

Maine e ultima duminica din vara. Maine o sa plec pe tren cu flori si cateva carti. Maine o sa incerc sa nu ma gandesc ca indian summer se apropie de final. Tot maine, o sa incerc sa pun in practica niste chestii pe care le tot aman si, daca tot vine toamna si o sa fie, cum altfel, trist, o sa imi fac din nou timp pentru sport, pentru ca unul din avantajele faptului ca te simti pe drum cu prioritate spre batranete (nu incercati sa ma convingeti de stupizenia acestui mod de gandire, caci o inteleg si o asum) este ca ai face orice sa eviti inevitabilul, chiar si sport. Si acum regret ca n-am mai fost din aprilie la sala, pentru ca stiu cat o sa am de patimit pana o sa-mi intru inapoi in oarecare forma.

Aspiratiile pe care le am in ultimul timp ma sperie. E cum scriam mai jos, oamenii vor sa se simta in siguranta. Asa si eu, convinsa fiind ca sunt batrana (sau ma rog, ca sunt pe un drum cu prioritate spre batranete), incep sa ma gandesc la cum mi-as decora propria bucatarie sau ce masina mi-ar placea sa ma astepte la scara.

In acelasi timp, sunt perfect constienta ca una din cele mai mari bucurii si potriveli ale vietii mele de acum consta tocmai in chirie si in bicicleta.

 


Asteptand un Superman*, ca-s multi

Posted: August 26th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | No Comments »

Am inceput sa ma joc din nou. De exemplu, mergand spre casa, mi s-a parut logic si absolut necesar sa-mi cumpar din gara “Despre scris”, de Stephen King, cu ultimii bani. Dubios, dat fiind ca eu nu prea am citit Stephen King. Dubios, mai ales ca eu nu prea am citit carti despre scris. Dubios, ca intre timp si vreo 120 de pagini, se pare ca a fost o idee foarte buna.

Am ajuns acasa in, ati ghicit, cea de-a cincea zi la rand in care am plecat de la birou sfarsita. Un moment straniu in cursul zilei, in care am simtit cum pamantul se misca la figurat sub mine si in care nu mi-a placut deloc asta, m-a facut sa constat ca oamenii, pentru a se simti in siguranta, ar face orice. Maslow avea dreptate. Mai rau decat sa nu te simti in siguranta e sa nu ai ce manca. Asa de disperati suntem sa simtim ca nimic nu ne poate rani, incat am face cele mai mari prostii. Si nu e un lucru rau. Fireste ca vrem sa fim protejati… dar nu e firesc sa sacrificam alte lucruri doar pentru a nu mai simti nevoia sa incuiem usa.

Azi in gara, ii priveam pe cei care tocmai ajungeau inapoi in oras de la mare. Prajti bine de tot, ca niste hamsii uitate pe foc, se perindau pe peronul 8, inca in slapi si cu costumul de baie itindu-se de sub o rochie acum prea transparenta pentru orasul in care se aflau. Unii aveau inca nisip in par si acea nostalgie pe care o ai in privire cand vii de la mare si nimeresti intr-o caldare plina de asfalt. Altii pareau sincer fericiti ca s-au intors. Eu stateam pe o banca, cu putin vant in par, asteptam trenul meu, tineam cartea intr-o mana si ma uitam la ei cum dispar spre casele lor, joburile lor, obisnuintele lor. Cu totii se simteau superman, cand s-au dat jos din tren, pentru ca fiecare pas sa-i aduca mai aproape de realitatea lor.

Am vinerea prinsa in parul ce se incapataneaza sa creasca greu, am un gand de mare care nu-mi da pace, am ganduri si preocupari de om prea mare; am nevoie de greieri si liniste. Am nevoie de un superman care ramane superman si dupa ce se intoarce din perindari. Nu de alta, dar sa ma invete si pe mine cum se face.

*aici, fireste


Am reparat tevile; n-am reparat ziua.

Posted: August 25th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

A patra zi cand ajung acasa sfarsita, tarandu-ma in troleu de parca vin de la razboi. Am conversatii pline de talc cu instalatorul. Descopar ca inca imi plac oamenii. Cred ca e ceva la mine care ii imbie sa-mi povesteasca lucruri, sa imparta cu mine. Probabil ca e faptul ca, desi sfarsita, transpirata, infometata si stresata, reusesc sa ii si ascult, pe majoritatea.

Asta ma face sa cred ca, poate, sunt mai mult oameni buni decat rai, mai multi oameni pe care chiar merita sa-i asculti. In plus, cu strainii nu ai niciodata acel stres si acea panica pe care e posibil sa o ai chiar si cu cei mai buni prieteni, cand ti se dezvaluie lucruri.

August pleaca in stil mare. In stilul in care un om mare ar inchide o usa. Un copil inchide o usa cu greu si poate ca o si lasa putin intredeschisa. Un om mare stie bine ce face cand inchide usa. Asa si august asta, stie bine ce face cand inchide usa. Si se asigura ca plecarea sa este absolut memorabila.

Uneori privesc vara asta care trece cu cel mai mare drag din lume, alteori o privesc prin ochi straini, de parca nici n-ar fi fost vreodata a mea. E un sentiment cumva asemanator cu dragostea. Nesiguranta pe care o ai cand te gandesti la obiectul adoratiei tale, toate spaimele etcetera. Probabil ca va mai trebui sa ma duc o data la mare, sa ma lamuresc, sa trag linie si sa nu mai am niciun soi de asteptare stupida care ma sfarseste mai rau ca zilele astea ce par fara final


In the future, when all’s well*

Posted: August 24th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

In Bucuresti, norii se lupta sa se rupa. Ca si oamenii, fireste. Totul e o lupta, chiar daca nu de dam seama uneori, manati de porniri fie ciudat de copilaresti, fie incredibil de batrane.

As vrea sa ploua, sa se spele caldura, sa se racoreasca asfaltul, sa uit ca este a treia seara cand vin acasa epuizata si teribil de obosita. As vrea sa ploua si as vrea sa treaca agonizanta senzatie ca, pana vineri cel putin, stresul o sa creasca la cote asa de inalte, incat niciun nor nu-l va mai prinde.

Ceea ce ma enerveaza aproape la culme este ca sunt foarte lucida, in acest moment; ma enerveaza pentru ca luciditatea uneori scoate la iveala ce e mai rau din oamenii ca mine.

Un lucru bun este ca am gasit un instalator, si chiar in bloc cu mine, asa ca se pot scurge toate chestiile, in limitele posibilitatilor financiare, fireste, mai ales ca e final de luna si m-am trezit rasufland usurata ca mai am o bere in frigider.

Un alt lucru bun este ca, atunci cand sunt in momente dubioase ca asta de acum, ma pot apuca linistita de treaba. Treaba mea, aia despre care nu prea am povestit multor oameni. Am un deadline si asta ma gatuie pana cand imi aduc aminte ca eu l-am setat si ca e destul de permisiv.

De cand m-am asezat aici sa scriu, nu a inceput sa ploua. Norii se tot ciondanesc. Nu sunt inca siguri. As dori sa le reamintesc ca, din pacate, din fulgere nu se face mai racoare, asa ca daca s-ar putea decide mai repede ar fi excelent.

*
Every day I play a sad game called
In the future when all’s well
Living longer than I had intended
Something must have gone right.


Unde te duci cand pleci de acasa?

Posted: August 24th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Ma refer, bineinteles, metaforic. Unde te poarta gandurile? Spre alta casa? Alte intamplari? Alte locuri in care ai vrea sa fii si nu esti?

Uneori ma apasa tare sentimentul ca nu am cunoscut inca toate persoanele care or sa aiba un rol decisiv in viata mea, ca nu am cumparat canapeaua care va fi a mea, in casa mea, in locul meu, uneori ma apasa ca inca habar nu am cat mai am de zambit si de plans, in acelasi timp si poate in aceleasi cantitati. Uneori ma apasa faptul ca o sa ma sperii de multe ori si poate o sa paralizez de si mai multe ori de cat am reusit pana acum.

Uneori ma apasa faptul ca am aflat ce voiam sa aflu, stiu ce voiam sa stiu si totusi universul nu s-a dat cu fundul in sus si lucrurile sunt in continuare intr-un minunat status quo, cu singura diferenta ca eu stiu.

Uneori ma intreb care dintre Silvii este cea reala, daca nu cumva sunt toate si daca e asa, e crunt, pentru ca pot sa fiu in atatea feluri incat ma sperie rau, rau.

Un lucru stiu: canapeaua va fi moale cu multe perne, o sa am biblioteca, loc pentru bicicleta, loc pentru toate Silviile, un vecin care sa aiba mereu miere pentru cafea cand eu nu am si doamne, sper sa nu am caini in fata locului unde voi locui, in afara de aia ai mei, la fel cum sper sa am vecini care nu fac zgomot sau, daca fac, fac cand nu sunt eu acasa. Atatia ani in chirie te invata multe.