Si doar mi-am spus sa am rabdare

Posted: August 29th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

Pacat ca nu stiu sa ma ascult. Stiu de ce nu am rabdare. Pentru ca mi-e teama ca lucrurile sa nu ramana asa. Atunci cand am rabdare, inseamna ca mi-e bine.  Iar in ultimul timp, numai rabdatoare nu am fost.

Pana azi. Cand m-am trezit, m-am dat jos din pat pentru a-mi face cafeaua si am realizat. Ca imi asum toate lucrurile care mi s-au intamplat si ca, slava domnului, nu mai dau vina pe nimeni.

De vreo cateva zile, simt foarte acut si foarte pe viu ce inseamna un cerc vicios. Un cerc din care nu ai cum iesi, pentru ca ceea ce trebuie sa faci pentru a iesi se inscrie tot in cerc. Ca un soricel in labirint, nu vad alta cale decat sa merg tot pe unde am mai fost si sa-mi rod unghiile de nefericire cand vad aceleasi peisaje.

Totusi, daca te uiti atent, exista intotdeauna o cale pentru a iesi din cercul vicios. Doar ca uneori aceasta cale iti cere si pielea de pe tine. Iar eu incep sa ma inchid. Nu stiu daca e bine sau rau; cert e ca, in chestiuni sufletesti, uneori nu poti lua decizii singur si nici macar nu trebuie. Iar pe alea pe care le iei, ei bine, trebuie sa le iei cu inima deschisa. Orice ar insemna asta si pentru oricine.

Nu stiu daca am vreo concluzie. De fapt, sigur nu am, pentru ca nu e finalul unui film din care sa invatam toti cate ceva. Doar ca azi am fost nespus de binedispusa. Pentru ca uite, viata e acum si aici, asa cum e ea. Chiar daca uneori nu mai stii cat fac 1 cu 1 si mai ales de ce.


That’s what happens when you play catch without arms*

Posted: August 29th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Nu stiu de ce n-am putut si eu sa am o vocatie. Nu am niciuna. De fapt, mint, am una singura, insa inca nu stiu daca e demna de numit “vocatie”. Atata ma straduiesc si atata trag de mine sa fac si singurul lucru care imi place, incat ma intreb daca chiar e vocatie sau doar un fel de hobby caruia nu stiu sa-i spun altfel.

Am senzatia, cand vine vorba de scris, ca incerc sa tastez fara maini. Altfel nu pot sa explic. Ca si cum ceva elementar imi lipseste si inca nu-mi dau seama ce anume. Ca si cum mi s-a lobotomizat o parte importanta din creier, ca in Fringe, si eu incerc sa pun cap la cap lucrurile cu ceea ce mai am.

Nu stiu daca asta i se intampla oricarei persoane care scrie ceva mai mult decat pe blog si la job. Nu stiu daca e writer’s block sau writer’s panic. Nu stiu daca exista vreun leac sau va trebui sa scriu in continuare simtind ca sunt lipsita exact de chestia esentiala a unui scriitor, pe care nu pot nici macar sa pun un deget. Habar n-am.

Ce stiu insa e ca ori de cate ori termin de scris ceva, indiferent cat de mediocru mi-a iesit, ma simt ca Sisif cand mai avea putin si ajungea sus pe deal. Pentru ca in numai cateva minute sa simt cum ma duc inapoi din locul din care am plecat.

*aici