Nu stiu in ce masura e adevarat ce zic, dar mie chiar imi miroase a primavara. Simt ca lunga iarna s-a sfarsit si chiar daca maine ninge iar (ptiu, drace), eu o sa ma simt bine ca azi de dimineata, cand m-am trezit, desi obosita, cu chef de viata, de planuri, de cautat casa frumoasa si luminoasa si de mancat bulz.
Bulzul ma asteapta pe masa in bucatarie si primavara ma pandeste sagalnica dupa colt. Imi pare ca e bine in sfarsit. Nu ca nu a fost bine si pana acum; doamne fereste. Dar simt ca au fost tot felul de chestii care m-au impiedicat sa fie bine-bine: toamna si astenia, racelile repetate, joburile, iarna cea lunga.
Mi-am dorit, la final de toamna, sa ma asez. Obosisem de alergatul pe care eu singura l-am starnit. Obosisem de amintiri si de rau si de bine si de lasat lucruri in urma, materiale sau nu. Acum se pare ca in sfarsit se intampla. Si culmea care e: ca sunt gata sa o iau de la capat cu alergatul, daca va fi sa fie. Si asta-i bine. Sper sa nu fie si nu-mi mai doresc, dar daca o sa fie o zi cand albastrul devine gri si drumul se impotmoleste, imi pun adidasii aia buni si da-i, nene.
Ideea in viata e sa fii pregatit pentru iarna, chiar daca stai la tropice. Cam asta-i. Cand esti gata-gata de dezastru, sunt sanse foarte, foarte mari sa nu vina.
)