A cincea zi fara cartofi prajiti

Posted: March 9th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

De 5 zile, am inceput un soi de…  dieta? Nu stiu daca e dieta sau pur si simplu o metoda de a incerca sa traiesc nitel mai sanatos. Din omul care nu mai cumpara toate prostiile, mergea la sala de 2-3 ori pe saptamana, nu mai manca la Mc si nici macar o shaormita am ajuns sa bag toate prostiile, sa beau iar sucuri, sa nu mai merg la sala si sa mananc Mc si in vis.

Nu stiu ce mi s-a intamplat, poate weekendul de team building si de mancat prostii 3 zile la rand fara oprire si-a spus cuvantul si am ajuns sa nu mai suport nici sa vad Mc.

Am pus un titlu bombastic, pentru ca, in realitate, nu mi-e asa de dor de cartofi prajti.

Mi-e dor, in schimb, de toate celelalte chestii de care m-am lasat.

De trezitul putin mai devreme ca sa prind mai mult timp acasa, timp in care sa ma uit in zare, sa ma gandesc la prostii, sau pur si simplu sa trantesc un machiaj mai de doamne-ajuta, nu doua dungi cu creion si-am plecat.

De cititul in autobuz, de care m-am lasat pentru ca nu mai merg cu autobuzul. Iarna, cand mai si schimbi mijloacele de transport, sa mai si citesti cu mainile si creierul inghetat poate sa fie o reala provocare, una comparabila cu a urca Everestul in slapi. Fireste, nu numai transportul in comun si iarna m-au facut sa nu mai citesc, ci si alte alte multe mii zeci de mii de ganduri prin capul meu, care abia acum se aseaza.

De mancatul la masa din bucatarie, ca un om, nu in fata calculatorului, ca un corporatist. Si e cu atat mai trist cu cat asta se intampla acasa la mine, seara.

De scrisul in agendute si de notat perlele prietenilor mei. Ma tem ca sunt cateva pierdute etern in negura vremurilor, de vreme ce Scribul de Serviciu, aici de fata, se pare ca a luat un concediu nedeterminat.

De increderea in oameni, dar aia s-a dus dracului o data cu niste chestii ce m-au luat prin surprindere si sincer cred ca e mai bine asa, asa ca pe asta nu o deplang.

Acum intru linistita in asteptare. Stiu ca peste o luna, o luna jumate viata o sa fie altfel si vederea de pe geam, la fel. Parasesc garsoniera de tranzit mai devreme decat ma asteptam, parasesc o garsoniera in care m-am mutat singura si trista si nerealizand ce mi se intampla, desi alegerea era a mea. Parasesc o perioada de ajustari, de pregatiri, de mers iar la scoala si de aflat un loc pe care stiam ca il am, dar pe care nu reuseam sa il punctez cum trebuie. Parasesc casa ce ma intrista de fiecare data cand intram in ea. Ok, poate nu de fiecare data, dar in foarte, foarte multe dati. O sa plec dintr-o casa al carei prag a fost calcat de oameni ce nu credeam vreodata ca or sa mai fie si or sa mai respire langa mine, de oameni ce au venit si nu au mai plecat si prea putin de oameni care au zis clasicul “mai vin, te sun eu”.

Si tot asa. Stiu ca e bine, numai ca, acum, astept. Astept cuminte, cu bagajul nefacut, cu mintea in ordine, cu ganduri clare. Si, ca mai mereu, cand sunt in asteptare, ma duc sa ma tund.

 



Leave a Reply