The day love was no longer a laserquest

Posted: April 2nd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

“And do you still think love is a laserquest
Or do you take it all more seriously
?”

Am fost intotdeauna inarmata pana in dinti, cand vine vorba de dragoste. Am dormit cu pistolul sub perna, am avut arbaleta in dulap si nu m-am lasat niciodata cu adevarat descoperita. Poate am gresit si imi asum asta. Dar stiu acum ca sunt oameni langa care, oricat de dureros pare, trebuie sa gresesti ca sa nu o mai faci cu altii.

Am fost intotdeauna foarte serioasa, cand vine vorba despre dragoste. Nu am cerut mai mult decat ce puteam eu sa dau, uitand ca dau uneori prea mult. Au fost clipe cand am uitat sa rad, printre fluturii din stomac, asa cum recunosc ca uneori au fost clipe in care am ras desi nu era deloc cazul.

Am fost intotdeauna circumspecta, cand vine vorba despre dragoste. Unii zic ca sunt paranoica, eu zic ca mi-era doar frica. Faptul ca sunt asa de circumspecta m-a facut receptiva la lucruri mici, atenta la ton, gesturi, cuvinte scapate si grimase. Uneori prea atenta.

Am fost intotdeauna deschisa, cand vine vorba despre dragoste. Nu sunt genul de persoana care poate ascunde o bucurie si cu atat mai putin nu sunt genul de persoana care poate ascunde o durere. Am dus totul la extrem si am vorbit despre asta. Si nu regret nimic.

Am fost intotdeauna fidela, cand vine vorba despre dragoste. Am fost cu atat mai mult fidela ideii de iubire, mi-am dorit intotdeauna ca tot ce fac sa insemne ceva, sa fie corect si adecvat modului in care ma simt, fara sa iau in calcul alte persoane sau alte intamplari. Si, la fel, nu regret nimic.

La fel cum nu regret deciziile luate, desi sunt constienta ca unele au fost defectuoase. Nu regret niciuna din iubirile trecute, nu regret ca in fiecare din ele a existat un moment in care am crezut sincer si pe deplin ca mai bine si mai altfel nu are cum sa fie. Nu-mi regret inceputurile, la fel cum nu-mi regret despartirile. Nu-mi regret zambetele, lacrimile, noptile nedormite de prea bine sau de prea rau, drumurile mai lungi sau mai scurte.

Doar ca, vedeti voi, ma aflu acum intr-un impas.

Ala in care tot ce stiam eu despre iubire, fluturi si altele sunt puse sub lupa. Momentul  *ala* cand simti ca inveti din nou sa mergi, momentul in care nimic nu mai e familiar, terenul e nou si totusi te simti atat de confortabil, ca e ciudat. Ma aflu intr-un impas bun, in care ma simt excelent. Ma aflu in momentul ala in care iti uiti arbaleta in parc si nu-ti pasa. In momentul in care stii ca, totusi, ai facut ceva bine in viata asta si ca, poate, meriti lucrurile bune care ti se intampla. Momentul in care un zambet dimineata face mai mult decat 1000 de cuvinte si in care stii ca ordinea asta, frumosul asta, haosul asta si gramada asta de sentimente sunt mixul perfect pentru ca si tu sa zambesti frumos dimineata.

Nu mai stiu de mult ce face piticul de la capatul curcubeului. Nici nu mai am de gand sa ma duc sa-l intreb. La capatul asta, e al naibii de bine.



Leave a Reply