Ziua in care te simti ca un iepure ud

Posted: January 30th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | No Comments »

De ce nu e bine sa te simti ca un iepure ud. Eseu (sau ceva de genul).

In primul rand, un iepure nu trebuie sa fie ud. Serios. Am citit ca ii dauneaza grav sanatatii sau asa ceva. Nu am avut iepure decat pentru o perioada foarte scurta si tragica de timp, asa ca nu stiu daca este mit sau realitate. Ce stiu insa e ca, in ziua in care te simti ca un iepure ud, e clar ca ceva e in neregula cu Universul care de fapt vrea sa te omoare.

In al doilea rand, un iepure ud e amuzant. De tot rasul. Te uiti la el si, orice ai face, nu ai cum sa il iei in serios. Chiar daca bietul iepure ud incearca sa iti atraga atentia, iti recita incruntat pasaje intregi din Kierkegaard, isi pune ochelarii de tocilar, da cu pumnuletul lui ud in masa.

Concluzia eseului, sau ceva de genul, este ca a te simti ca un iepure ud nu iti garanteaza nimic bun. Ai parte numai de dileme si angoase existentiale pe care nu ar trebui sa le ai nici cand esti si te simti om.

Ce poti sa faci intr-o zi in care te simti ca un iepure ud? Sa iti pui un prosop pe tine, sa speri ca Universul nu va reusi nici de data asta sa iti vina de hac, sa accepti norisorul mic si pufos si negru din care ploua si tuna si fulgera si care sta, impasibil, deasupra urechilor tale pleostite si sa iti vezi de drum. Cam asta, da.


Hei, vara e dupa usa, eu stiu

Posted: January 26th, 2013 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie, La naiba! | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

O sa vina februarie si dupa aia totul o sa fie pe fwd. Inchipuie-ti o lume in care in aceeasi zi se topeste zapada, e martie, apar primele frunzulite, vine Pastele, pleci la mare ca doar e mai si trebuie sa te simti tanar, incepe sa ploua un pic, ascunzi hainele de iarna si gata, uite, minunata vara iti bate la usa.

Si-i vreme de inghetata, de sandale, de nisip fierbinte, de visat, pierdut si castigat pe malul marii. E vreme de peste bun la Cerhana alaturi de cei mai buni prieteni pe care visai vreodata ca o sa ii ai, e vremea de rochii care se ridica in vant, de ploi salbatice, e vremea ca toate verile pe care le-ai trait vreodata sa se stranga intr-una, singura, cea mai mare. E vremea de muzica buna care se simte live, de festivaluri de departe, de limbi straine, de uimiri imense, de oameni frumosi, de oameni stranii, de oameni raniti. E vremea sa fie august si toate sa fie altfel si totusi la fel, iar mie sa mi se para asta ciudat, dar familiar.

E vreme de vara si imi miroase a mare si a cald. Vreau sa fie toropeala, caldura aia pe care nu o suporta nimeni, caldura aia care te face sa intelegi cum ar fi in iad, daca ai ajunge acolo (dar nu o sa ajungi pentru ca ai mancat tot din farfurie si te-ai purtat frumos cu oamenii).

E vremea sa iti infigi cortul in nisip, ca sa rezervi un loc mai bun. Chiar daca nisipul e metaforic si cortul la fel. E vremea sa iti ghicesti singur in palma si sa speri la ce-i mai bun. E vara dupa usa si nu o sa mai poti sa te prefaci mult timp ca nu esti acasa sau ca trebuie sa iesi sa dai zapada din fata blocului si n-ai timp de ea.


Bilantul unei saptamani in care 42 e doar un numar

Posted: January 25th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

Cateodata am senzatia ca cineva asculta dubstep fix in neuronii mei. Ceea ce, fireste, nu e un lucru bun, data fiind aversiunea mea fata de dubstep.

Probabil ca am calcat universul pe coada pentru chestia asta, cine stie. Mi se pare ca universul functioneaza intr-un mod dubios, in care raspunsul nu mai e 42 decat pentru cei care, de regula, nu comunica si altora revelatiile pe care le au.

Probabil ca asta se intampla din cauza unei saptamani stranii, in care, daca  te uiti din afara, nu s-a intamplat chiar nimic, insa de fapt s-au intamplat o gramada de chestii ce tin de suflet si pe care oamenii s-au obisnuit sa le treaca cu vederea.

Probabil ca de vina este si faptul ca numarul optim de cafele pe zi, adica 3, a fost inlocuit cu unul destul de rautacios, adica 4. Limita intre “doamne cat de bine e” si “nu mai suport pe nimeni” s-a dovedit astfel a fi extraordinar de fragila.

Sigur ca o gramada buna din basul care cade pe creierul meu se datoreaza si faptului ca am folosit “probabil” mai des decat mi-am permis eu, mie. Nu de alta, dar atunci cand spui cuvantul asta creezi o groaza de universuri paralele; si cine vrea sa isi asume asemenea responsabilitate?

Oricum, un lucru e de bine: mi-am regasit energia de a ma inhama la o rutina care imi face bine. Suna dubios, dar nu am cum sa descriu altfel. M-am reapucat sa ma duc la sala, singurul loc in care imi dau voie sa fiu atat de rea cu mine incat imi vine sa plang pe urma. Cine zice ca sala tine doar de sanatate si kile in minus? Tine si de a-ti permite, de 3 ori pe saptamana, sa fii sadic cu tine. Ceea ce este grozav si mai util decat credeti.


Iarna in Narnia nu e ceea ce pare ca este, este ceea ce pare ca nu este.

Posted: January 23rd, 2013 | Author: | Filed under: La comandă | Tags: , , , | No Comments »

Cand eram mica, Narnia era taramul meu preferat. Cautam in dulapuri intrarea secreta si ma rugam ca, daca o gasesc, sa nu fie nimic rau care sa ma astepte in iarna eterna.

Atunci iubeam iarna, e drept. Acum am crescut, iarna nu imi mai place si totusi inca visez sa am un dulap si sa pictez in interiorul lui intrarea in Narnia. Desi ceva imi spune ca, atunci cand cresti mare, e din ce in ce mai greu sa deschizi usa, trebuie sa apesi putin mai mult pe clanta. Trebuie sa ai forta aia pe care o au doar copiii atunci cand cred cu tarie in ceva. Un copil ar putea sa sparga un munte atunci cand crede in povesti. Adultii abia daca isi pot pune un picior in fata altuia, uneori.

Si cred ca totul se trage de la zapada. Zapada de Narnia nu iti da niciodata impresia ca ar putea sa fie altfel decat reala. Zapada de Narnia te ajuta sa speri in continuare ca vei avea dulapul ala cu usa spre Narnia si ca intr-o zi se va deschide. Zapada de Narnia care nu are nimic de-a face cu zapada de Bucuresti sau Brasov sau New York sau Dublin sau Roma. Zapada de Narnia in care, se vede treaba, poti sa umbli si descult, ca nu ti se va intampla nimic rau.

Mi s-a facut putin frig, tot scriind despre zapada si gandindu-ma la oamenii care nu mai cred in povesti sau nu si le mai scriu pe ale lor. Si ma gandesc ca in Narnia frigul trebuie sa fie diferit, chiar daca iarna aia e artificiala si acolo, chiar daca iarna aia nu e de bine. Cumva, lucrurile sunt mai bune pentru ca stii ca cineva poarta o batalie si pentru tine, iar asta e de ajuns. De-aia copiii sunt puternici si intelepti. Ei stiu ca altcineva poarta bataliile.

 

*Pentru Irina*

 


O poveste cu barci, ancore si bungee jumping

Posted: January 22nd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Drumurile imi par cu atat mai scurte cu cat vreau sa fie lungi. Ma tine ceva, ca o coarda elastica as spune, ori de cate ori vreau sa ma misc inainte. Iluzia e aproape perfecta: pare ca am facut un pas si ma bucur de succes, simtind in exact aceeasi fractiune de secunda cum coarda invizibila ma trage inapoi.

Daca ai putea sa alegi intre o astfel de coarda si un lant greu de tot cu toate regretele tale pe care sa il tarai prin lume, asa cum isi tara Marley din A Christmas Carol lantul cu pacate, ce ai alege? Daca ai putea sa te intalnesti azi cu cel care ai fost cand erai copil, te-ai juca putin cu tine? Sau ti-ar fi rusine?

Incepem multe chestii si terminam si mai putine si, din pacate, nimic nu are rost decat daca nu ai nimic sa te tina in urma. Dar oamenii sunt creaturi dubioase care isi lasa cate o ancora peste tot. Asa, sa fie.

Nu stiu unde o sa ne duca nimic; uneori simt chiar ca atunci cand ma urc intr-o barca imi lipseste exact ancora de care spuneam. Insa nu trece mult timp si imi dau seama ca ancora a fost mereu acolo. Doar ca lumea se invarte in jurul meu si al micii mele ambarcatiuni, in vreme ce eu stau perfect nemiscata.

Nu stiu, poate ca e nevoie de un efort colectiv sa faci lucrurile sa se miste. De aia isi cauta oamenii sufletele pereche, peticul la sac, the one si asa mai departe. Ca sa nu fie singuri cand incearca sa urneasca ancora, sa taie franghia de bungee, sa isi vada de drum.


Blue Monday

Posted: January 21st, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Cercetatorii aia care se plictisesc cu tot felul de studii care mai de care s-au strans intr-o camera si au decretat ca e musai ca asta sa fie cea mai trista zi din an. Pai zau asa, este ianuarie, este luni, sarbatorile au trecut, bani nu sunt, cine suntem si incotro ne indreptam, viata nu are niciun sens.

As vrea ca Blue Monday asta de azi sa fie decretata zi nationala de tristete. Sa stai acasa si sa te gandesti la ce ai facut rau. Nu doar in anul care tocmai s-a incheiat, ci in toti anii vietii tale. Sa iti tocesti conexiunile neuronale cu angoase de tot felul. Sa fii nevoit sa dai nas in nas cu toate lucrurile care iti provoaca fobii. Sa nu mai prinzi postul tau favorit de radio – de fapt, muzica sa fie interzisa, cu exceptia albumelor de la The Cure.

As vrea ca azi toata lumea sa treaca printr-un soi de purificare cu tristete, din aia care ar putea fi catalogata drept emo chiar.

Nu vad nimic in neregula cu asta, daca esti un om cat de cat echilibrat emotional. Cred ca multor oameni le-ar face foarte bine sa fie putin tristi. Sa isi asume toate starile astea in care iti pare ca totul s-a dus dracului. Mai cred ca nu e prea bine sa fii mereu prea optimist, prea gata sa vezi partea plina a paharului. Tristetile si indoielile au si ele un rost, chiar daca societatea incearca sa iti spuna ca e nasol de fiecare data cand te trezesti cu fata la cearceaf. Tristetile si indoielile nasc intrebari, iar intrebarile sunt mereu binevenite. Chiar daca ti se par la fel de oportune ca o piatra in pantoful stang cand tocmai te-ai pornit la maraton sau la fel de oportune ca vecinul ala binevoitor care te prinde fix inainte sa te urci in lift si iti mai barfeste tot blocul, cu incredere si venin. Intelegeti voi.

Asadar, dragi cercetatori, eu va sustin. Sunt alaturi de voi azi; maine insa o sa fie mai bine.


Eu, mie.

Posted: January 20th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Incerc sa ma gandesc ce mi-am mai dat eu, mie, fara sa imi cer.

Probabil ca incerc mult prea mult sa ma multumesc; asta si pentru ca sunt un om greu de multumit. Uneori vin eu la mine cu daruri ca un mic servitor ce spera sa isi inveseleasca stapanul, macar azi.

Imi aduc experiente noi, chiar daca mi-e frica, chiar daca visez urat.

Imi aduc oameni noi in viata, cu riscul sa imi fac stapanul trist si nemultumit. Sansele sunt sa iasa insa invers; sunt selectiva cu oamenii aia.

Imi aduc carti noi. Uneori asa de multe ca nu stiu pe care sa o incep si le incep pe toate si pe urma e si mai rau; nu stiu pe care sa o termin.

Imi aduc amintiri. Am momente in care intentionat stau si imi aduc aminte si retraiesc si incerc sa invat.

Imi aduc greseli, o groaza! Si stiu ca stapanul o sa stie ce sa faca cu ele.

Uneori ma intreb daca nu dedic prea mult timp cu tampenia asta, dezvoltare personala, sa fii multumit cu tine insuti, sa ai sufletul plin etc. Din fericire si groaza, imi trece repede. Daca nu imi fac eu singura cadouri si nu le impachetez frumos, viata mi-a aratat ca putini oameni o vor face si ca si mai putini nu iti vor cere ceva in schimb. Dar despre cerut, mai tarziu.


Ce te faci fara inspiratie

Posted: January 16th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Ai putea sa te apuci de balet. Sigur nu e asa de complicat cum pare si probabil ca e mai putin complicat decat sa fugaresti idei in negura mintii tale, idei care nu se lasa prinse orice ar fi.

Ai putea sa te apuci sa fii inspirat in alte domenii. Cine spune ca nu se poate da cu aspiratorul intr-un mod creativ?

Ai putea sa te duci la piata, sa cumperi un pui de tara si niste legume si sa trantesti o supa sanatoasa, vanjoasa, dupa care sa tragi un pui de somn si sa devii om normal, ce atata inspiratie…

Ai putea sa reciclezi idei mai vechi, dar e ca si cum te furi pe tine, sentiment care numai pe unii dintre creativi ii poate enerva atat de tare.

Ai putea sa te uiti la Futurama in nestire, sa mananci magiun pe paine neagra, sa te joci Little Big Planet si sa te prefaci ca nu s-a intamplat nimic, sperand ca asta o sa devina o realitate.

Ai putea sa te cauti de boli imaginare, sa te bucuri ca nu ploua, sa cauti destinatii de vacanta – fix in ordinea asta.

Sau ai putea sa zaci letargic pe fotoliul tau galben, scarpinandu-te in cap de parca ai vrea sa ajungi la creier, asezand cuvintele astea in propozitii si fraze si sperand ca o sa sara iepurele de unde nu te astepti, cum s-a mai intamplat, de altfel.

Sigur, asta ma fac eu. Probabil ca pentru altii chinul e mai mic sau mai mare sau poate ca altii au un iepure mai agil. Nu stiu.


Despre cum sa te obisnuiesti cu nimicul

Posted: January 15th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 5 Comments »

Dupa cum am mai tot mentionat, sunt chirias de mult timp. Din 2004, de cand am venit la facultate. Si de atunci incerc sa ma obisnuiesc. Cu locuitul in case cumparate de altii, cu cotloanele ce nu sunt ale mele, cu detasarea, cu renuntarea, cu sentimentul de “temporar”.

Stergi mobila ca si cum ar fi a ta. Insa de fiece data cand mai vezi cate o crapatura pe care nu ai facut-o tu, cand mai simti cate un damb in parchet pe care nu il recunosti, cand mai scartaie o usa uneori, te simti tradat, te simti ca intr-o relatie in care ai aflat ca are pe alta. Esti gelos pe trecutul casei aleia, asa cum esti gelos si pe viitorul ei.

Nu-ti cumperi nimic al tau, de teama ca va trebui sa te muti. Iti iei chestii mici, marunte, neinsemnate aproape, pe care fie le lasi acolo cand te muti, de mila lor, pentru ca par ca s-au invatat prea bine cu spatiul si particularitatile casei ca sa le dezradacinezi tu, fie le iei dupa tine ca pe niste ramasite care sa iti aminteasca mereu de alte case in care ai avut alte vise.

Cand vii din vacante, oftezi fericit ca esti acasa. Si totusi amar, pentru ca stii ca nu esti, ca nimic de acolo nu iti apartine cu adevarat, chiar daca mobila e a ta. Refuzi uneori sa o numesti “acasa” – acasa ramane tot la parinti.

Sigur ca viata e mai usoara pentru cei ce nu acorda atentie materialului asa cum o fac eu. Pentru cei care vad niste pereti ca pe niste pereti si nu au probleme existentiale in a-i lasa in urma.

Dar eu sunt eu, dimineata cand deschid ochii doar ce simt ca as putea fi altcineva, dar imi trece pana pun de cafea. Si eu vreau, vreau sa am, sa posed, sa fie al meu. Ca multi altii, de fapt, insa nu recunoastem; nici nu stiu de ce nu recunoastem. O fi un soi de slabiciune, poate; insa sigur sunt si slabiciuni mai rele decat asta.


Nu-mi plac pauzele

Posted: January 8th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , | 1 Comment »

De cand ma stiu, nu sunt o fana a pauzelor. Pentru mine, o pauza inseamna un sfarsit si poate un nou inceput. Nu prea inteleg hiatusul; cu atat mai mult cand vine vorba de oameni si de relatiile dintre ei.

Nu poti sa pui pauza la iubire, la respect, la prietenie, la dor, la sila, la dorinta. Daca poti, e ca si cum iti pui pauza tie. Sfarsesti ceva din tine cand spui si sustii ca poti sa iei o pauza.

Si de asta nu-mi plac deloc povestile pe care altii le vad drept romantice, cum ar fi “dupa o pauza de 5 ani, iubita lui s-a intors la el”. Nu vad frumosul in asta. E ca si cum pui pauza si iti vezi de viata si apoi, ca in povesti, te intorci la print. Unde dracu’ ati citit voi asa povesti?

Nu, nu cred in pauza, nu imi plac, nu le doresc. Prefer o mana ferma, o taietura directa si o sangerare acuta in locul unui fir anemic care mai leaga doi oameni doar asa, sa fie, in locul unor cicatrici ce nu-si mai au rostul, in urma unor medicamente de moment.

Am invatat singura ca o pauza e un final, cel putin in ceea ce ma priveste. De aceea, incerc sa fiu mai precisa in atitudini, in expresii, in priviri. E greu; asa de greu ca iti vine sa inveti si cu cuvantul asta minunat si sa il folosesti. Iti vine sa mai intinzi un pod. Sa mai construiesti o punte, oricat de fragila. Sa mai arunci o franghie roasa de timp si de soricei.  Un “Te mai sun eu”, un “Imi pare rau, nu pot azi, dar poate maine…”

*Cand citeam Oblomov, am crezut ca am nevoie de o pauza ca sa inteleg cartea si sa o apreciez. Ani mai tarziu,  realizez ca semnul de carte lasat acolo inseamna un mare punct.*