Lehamite de iarna

Posted: March 25th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ma gandesc de azi de dimineata ca maine e cod galben, portocaliu, vinetiu. Mai intai m-am gandit cu groaza, apoi cu o oarecare durere de cap, pe urma cu Joy Division in casti ca sa fiu sigura ca ma apuca toate melancoliile blegoase, apoi m-am gandit cu resemnare si pe urma m-am gandit asa cum te gandesti ca trebuie sa-ti bei cafeaua, la o adica.

Vremea asta absolut bacoviana – ce zic eu aici, deja dam in E. A. Poe –  nu are cum sa scoata bucuriile din noi. Nu poti fi fericit sub neoane. Sau poti, dar e o fericire mica, marunta, de birou. Nu poti sa fii fericit in lumina ecranului tau, acelasi pe care il privesti de luni dimineata pana vineri seara, cu mici intreruperi, cum ar fi restul lucrurilor pe care le fac oamenii cand sunt ei oameni.

Si de-asta iarna nu ma bucura. Frigul ma paralizeaza, imi interzice lucruri, ma tine departe de mine, uneori. Sigur ca biata de ea nu ma sileste de-a dreptul; mai degraba imi fabric eu scuze ce tin de iarna ca sa evit sa fiu altfel. Dar cum rezultatul final e acelasi… nu stiu daca mai conteaza cum s-a ajuns acolo intr-atat.

De cand eram mica, am un dinte impotriva intrebarii “Cum ai reusit?” atunci cand spui cuiva ca te-ai imbolnavit. De parca daca ii dai un raspuns extraordinar de clar si de corect, te vindeci instant. Ca supa.

Eh, am pornit de la iarna. E 25 martie si eu sunt plictisita si blazata. De la atata iarna si cred ca un pic si de la Joy Division.


Tonight

Posted: March 22nd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Sunt unele seri in care nu-ti ajunge buretele imaginar sa stergi toata saptamana traita. Si asta spune multe, pentru ca un burete imaginar poate fi cat vrei tu de mare. Sigur, nici saptamana asta nu s-a lasat mai prejos, in ceea ce ma priveste. Cu exceptia unor momente de acalmie, in general, in capul meu s-au petrecut cam 3 vifore de intensitate medie si m-a tras curentul.

De obicei, cand se intampla asta, am asteptari foarte mari de la seara de vineri. Biata de ea, o incarc cu o groaza de vise, planuri, doleante. Cum ar fi sa ma plimb cu un balon cu aer cald. Sau sa ma intalnesc cu un unicorn. Sau sa ajung la Disneyland. Sau, mai bine, sa ajunga Disneyland la mine in living. Sa am un living destul de mare incat sa incapa Disneyland in el. Sa nu mai visez ca ma duc in Paris si ca m-a prins noaptea fara sa fac poze, ci chiar sa ma duc, nu conteaza daca e noapte sau am sau nu aparat foto.

De regula ma multumesc cu niste sala, niste junk food, o carte buna (nu mai termin o data 1Q84 si asta ma bucura) niste beri si niste oameni dragi. De regula imi e de ajuns. De regula. Sunt insa seri de vineri in care trebuie sa se intample ceva magic. Ceva imposibil. Ceva atat de fantastic, incat s-ar putea scrie o poveste minunata pe seama acestui fapt.

Insa nu prea poti sa faci magie cu mana ta. Adica, eu nu cred ca e magie daca ti-o faci singur. Asa ca nu-mi ramane decat sa astept. Serios, chiar astept ceva magnific, de magnitudinea aparitiei lui Merlin in metroul care ma duce acasa.

 


Hateri din toata lumea… de ce?

Posted: March 20th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 8 Comments »

Exista un grup aparte de oameni pe care nu reusesc sa il inteleg: haterii (pe romaneste, oamenii care fac caca pe bucuria ta). Si acum nu o sa scriu un pamflet despre ei, ci o sa scriu o nelamurire adevarata, pura si pe care o resimt de mult timp.

Cand ti-e lumea mai draga si esti fericit ca ai obtinut si tu o marire de salariu, pac, apare un hater sa-ti aminteasca cate taxe platesti la stat. Cand vezi pe Facebook ca s-a logodit cineva, pac, apare un hater sa spuna cu superioritate ca sigur nu o sa dureze. Cum e vreo sarbatoare de genul Valentine’s sau ma rog, alte chestii mushy si enervante, pac, un hater vine sa ne aduca aminte ca nu avem, de fapt, nevoie de zile speciale pentru nimic. Cum mananci o ciocolata, pac, un hater la dieta iti enumera cu precizie matematica exact cate calorii ai bagat in tine.

Inteleg cum se poate sa nu-ti placa nimic, dar nu inteleg ce ai cu fericirea altora. Cu atat  mai mult cu cat viata asta e asa cum e si nu ne da prea multe sanse sa fim buni unii cu altii. Lucrurile se fac in masa, se fac superficial, se fac stupid si se fac in asa fel incat nu mai inseamna nimic. E oarecum de inteles cand alegem sa ne inasprim nu numai chipul, dar si reactiile si sufletul. E de inteles cum ajungem sa vedem doar golul dintr-un aer pe care l-am putea umple cu momente insemnate.

Dar nu e de inteles cum dam in cap sistematic fiecarei floare de primavara, pe motiv ca nu ne plac ghioceii.

Poate ca intreaga lume, asa cum am stiut sa o construim, nu e asa cum o doream. Poate ca multi hateri sunt singuri, cauta atentie, sprijin si intelegere – nu stiu, ca nu i-am intrebat, nici macar nu presupun, ci doar emit o posibilitate. Dar chiar si asa, sa iti vari propria mizerie sub covoarele altora nu prea e o idee buna daca vrei sa iti mai duci, vreodata, colturile gurii si in sus, nu doar in jos, a acrime si dispret.

Astea fiind zise, va urez sa va vedeti de viata in stilul vostru. Ieri am avut o zi in care viata a mers inainte. Si a fost greu. Si mi-am amintit multe si am uitat si mai multe si mi-am dat seama, din nou, ca dramele adevarate, reale si care iti rup cu coltii bucati vii din inima sunt tare putine in viata asta.


The living years

Posted: March 19th, 2013 | Author: | Filed under: Fără nume | No Comments »

Am numarat anii si orele si zilele si minutele absolut degeaba.

Viata mea acum este asa cum nu mi-am imaginat niciodata. Asa cum tu nu o sa o stii niciodata.

Asa cum nu stii cat am numarat. Si de ce ai sti? Ce conteaza acum, nu a contat nici atunci.

Ce am invatat in zilele, orele,  minutele trecute este ca viata, cumva, merge inainte. Stramb, sontac, schiopatand, uneori sarind, alteori ocolind, dar nu are de ales. Merge inainte, indiferent cat numar eu. Indiferent cat am pierdut prin plecarea ta. Indiferent cat am castigat.

Ma lasa fara energie sa iti scriu in ziua asta. Fara aer, fara sperante, fara sens, asa cum am numarat atatia ani. Insa m-am obisnuit, si asta e un fel de “inainte”.

Ce vreau sa spun e ca… sunt bine. As fi fost bine si altfel, si daca nu numaram, si daca te aveam pe tine sa imi impui limite, dorinte, vise si planuri. Culmea e ca acum mi le-ai impus mai mult decat ai fi facut-o vreodata explicit. Si pentru asta, pentru faptul ca ma pretuiesc, ca ma accept, ca ma iubesc, nu-mi ramane decat sa-ti multumesc.

Nu o sa iti pot multumi la un pranz de primavara, undeva pe terasa unui restaurant din orasul asta macinat de griji de care am fi uitat amandoi, pentru cateva ore. Iti multumesc in sinea mea, in liniste, in taina. Fara sa mai numar. Sunt 10 ani si ar putea fi mai multi, mai putini… Absenta ta e la fel de apasatoare. Si primavara la fel de grea. Si viata tot merge inainte.


Mono sau cum am inteles eu primavara japoneza

Posted: March 15th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , | No Comments »

Din start va spun ca nu poti sa vorbesti despre un concert Mono in termeni de:

- setlist;
- interactiune cu publicul;
- momente amuzante;
- solo-uri de chitara, tobe, clape si altele;
- show-uri de lumini;
- bullets.

Asta pentru ca un concert Mono nu se poate defini in lucruri unitare, in instante, in 1 sau in cantitati. Mono e mult, Mono e coplesitor, Mono, in ciuda numelui, e tot; e chiar ultra-surround.

Asa ca o sa explic ce am inteles eu si nu-mi ramane decat sa sper ca se va intelege.

Cand am vazut prima oara un concert post rock, s-a nimerit sa fie tot la Silver Church. Am vazut God is an Astronaut intr-un mediu care mi s-a parut ca li se potriveste manusa. Si am plans, atunci, fara sa stiu de ce, fara sa am motiv, fara sa am altceva decat ochii inchisi si pumnii stransi, ascultand un cantec ce putea sa fie despre orice. Si stiu ca m-am intrebat atunci daca asa o sa fie oare la toate concertele post-rock pe care o sa le vad.

Fix un an mai tarziu, mi-am dat seama ca da, e la fel, doar ca altfel.

Mono nu se potrivesc cu nimic. Sunt in lumea lor, pe scena, aproape ca nu au fete pentru ca tin mereu parul peste ochi, ca un paravan impenetrabil. Sunt veniti dintr-o tara de departe, o tara cu care, ca european, nu reusesti sa te identifici, nu poti decat sa iti imaginezi cum arata o primvara acolo. Nu spun nimic pe scena, nu multumesc nimanui, incep la fix si termina la fix, peste inca 2 ore. Totul merge struna, elvetienii ar fi gelosi pe nivelul lor de precizie, iar nemtii ar analiza cu atentie meticulozitatea de care dau dovada. Sunt niste masinarii, Mono astia. Masinarii care simt.

Cum altfel sa imi pot explica sunetul lor halucinant, efectul special prezent in mai toate cantecele lor care iti ridica inima pana in gat, iti pune o grimasa pe fata, te face sa transpiri pe dinauntru si sa iti imaginezi ca primavara in Japonia trebuie sa fie plina de furtuni?

Cum altfel sa pot intelege ceva din avalansa de sentimente care m-au facut sa ma trezesc iarasi ca pun singura versuri in cantece, in capul meu, ca ascult o muzica ce ma face sa ma inchid si sa ma deschid in acelasi timp?

Cum altfel sa pot sa explic cuiva cat de tandru, de dureros, de metodic, de calm a putut sa fie acest concert?

Cum sa pot sa afirm ca, la final, nu am inteles nimic din ce primavara au japonezii, dar ca am inteles aproape tot din cum trebiue sa fie o primavara in gand si in suflet?

Am vazut al doilea concert post-rock din viata si m-am simtit aceeasi. Pentru ca un lucru pe care le au in comun  toate aceste formatii este capacitatea lor incredibila de a te aduce inapoi la tine, iar Mono fac asta cu o precizie matematica, primavaratica, atenta si distanta care iti prinde atat, dar atat de bine.


Calcule primavaratice

Posted: March 12th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 4 Comments »

A venit primavara, ceea ce inseamna cu 15% mai mult entuziasm dimineata, la trezire. Ceea ce poate sa se datoreze si faptului ca reusesc sa dorm din ce in ce in ce mai mult mai mult mai mult. Sunt Regina Snooze-ului, Printesa Amanarii, Contesa Somnului. Ei, si cand dormi asa mult, mult, ca mine, normal ca te trezesti cu un zvac deosebit. Ca azi, cand batea ceasul de 9:15 si eu inca visam prajituri; dar divaghez.

Primavara poate sa aduca, fireste, cu 70% mai multe sanse de ploaie si cam cu 66% mai multe sanse de depresie. Se stie faptul ca ne apuca curatenia de primavara, ceva de speriat; probabil ca e din cauza ca putem deschide larg toate geamurile din casa fara sa ne inghete nasul instant, ceea ce ne face sa simtim ca oricine poate arunca cu privirea prin treburile noastre. Asa ca ne apucam sa organizam dulapuri, camari, sa ne imperechem sosetele, sa sortam haine in gramezi “de dat”, “ce-a fost in capul meu” si “meh”, sa ne curatam cutiile cu acte si sa le organizam cam in aceleasi categorii in care ne-am sortat si hainele.

Si cand te apuci sa faci curat in lucruri, ajungi sa faci curat si in chestii ce tin de suflet. Bai si acolo, sa vezi chestie, nu iti mai vine sa arunci nimic, totul ti se pare minunat, te intrebi de ce te-ai descotorosit pana si de scheletii aia pe care cu atata drag i-ai cules pe faras si i-ai dat afara. Pe urma, ca asa e omul, treci in extrema cealalta si te apuca depresiile; nimic nu e bun, aruncam tot, viata e desertaciune.

Undeva in toata dementa asta, se intampla primavara. Careia nu ii pasa de obiceiul vostru de a face curat. Iesiti in parc, suiti-va pe biciclete, cumparati-va role, cititi in aer liber, stati pe balcon, la soare, si lasati prostiile. Au un dar de a se arunca singure, la un moment dat.


Si totul a ramas la fel

Posted: March 7th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 4 Comments »

In primavara asta, totul a ramas la fel ca iarna.

Sa ma explic: trec printr-o mica depresie intalnita des la oamenii de varsta mea, care au pus pret pe alte lucruri in viata si mai putin pe aspectul pecuniar. Din diverse motive, m-am trezit in niste imposibilitati financiare foarte frustrante. Si ma enervez, pentru ca aseara, dupa doua ore de sala in care sa zicem ca m-am relaxat (dar mai rau m-am enervat, de fapt, ca si sala costa & mi-ar mai fi trebuit cateva ore ca sa scap de energia cu minus), am stat in pat si am visat cu ochii deschisi la cate tari si orase as vrea sa vizitez.

Cu mana pe buzunarul momentan gol, va jur, sunt multe. Multe rau. Atat de multe ca ma enervez ca nu am mentalitate de redneck care isi idolatrizeaza tara lui si atat. Atat de multe ca ma dor picioarele numai cand ma gandesc la plimbari. Si chestiunea sta cam asa: as putea spune, ca in vremurile bune (adica studentie, de exemplu) “lasa bai, amanam acum, nu e momentul, o sa treaca si asta etc”.

Numai ca exista o varsta critica pentru fiecare dintre noi cand sa amani ceva e ca o boala. Te ia cu greata, ameteli, transpiratie, ura, ciuda si tot ce vrei. Si daca e sa fim sinceri, cat sa mai amani? Un corp ai si ala oboseste chiar si din cauza amanatului. Toate chestiile pe care nu le faci ajung sa te apese si sa nu te mai lase sa dormi.

In fine. O sa ma opresc aici, pentru ca trebuie sa dau scroll in Google Maps pentru cateva ore. Concluzia nu exista, e doar un moment, o sa treaca, se mai intampla. Cred.


Dezamorsare

Posted: March 4th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 2 Comments »

In filme, dezamorsarea unei bombe este un moment dramatic, incarcat de suspans, de transpiratie metaforica, de viata care iti fulgera prin fata ochilor, de greutate metafizica, de tot ce vrei si ce nu vrei intr-un film. Iti tii pumnii stransi, nefiind niciodata sigura daca eroul principal, ala pe care il placi si dupa ce termini popcornul, va reusi sa taie firul potrivit. In final, dezamorsarea este un final fericit, toata lumea rasufla usurata, baietii buni pleaca acasa cu fata si genericul curge, lin, pe ecran, in timp ce tu iti cauti haina, fularul si telefonul si te intrebi unde ai parcat masina.

Din pacate insa, la nivel de metafore, adica nivelul meu preferat din viata, dezamorsarea unei bombe nu e mereu la fel de misto. Sunt bombe sufletesti care trebuie sa ramana asa. Sunt oameni care au nevoie de tensiune mai rau ca de apa. Sunt situatii in care iti face bine sa te simti pe muchie de cutit. Sunt tot felul de anotimpuri pe care le traiesti mai bine daca ai un nod de desfacut. Si daca nu ai niciun topor la indemana cu care sa il tai, brutal, in doua.

Si uite asa, viata noastra se scurge mai placida decat ar trebui, in fiecare zi avand un final similar cu alta si alta si alta zi. Iti cauti haina, fularul si telefonul si te intrebi unde ai parcat masina.


Avem o primavara; ce facem cu ea?

Posted: March 1st, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 2 Comments »

Mi-a venit in sfarsit primavara. Of! Ca tare am asteptat-o. Sfarsitul lui februarie mi-a adus cadou nu numai o vreme sumbra, cat si o picatura de depresie, similara cernelei pe care o foloseam in generala. Numai o picatura si era suficient pentru a strica orice.

Gandurile s-au invartit haotic in jurul status-quo-ului in care mi se parea ca ma aflu. Desi am reusit in februarie sa ma mut din nou, asa ca nu s-ar putea spune ca am stat degeaba. Insa mental, am cam stat. Am pierdut o groaza de timp cu privirea in gol, in loc sa mi-o aplec spre chestii mai interesante decat el, golul. Sigur nu ar fi greu sa gasesc. Nu ma pot holba insa la oameni, o sa par ciudata daca fac asta. Nu m-am mai holbat nici la carti, din lipsa de interes pentru intratul in lumile altora. Nu m-am mai holbat nici la ceas, motiv pentru care am fost mereu in intarziere.

Si uite cum azi a venit primavara si ma intreb ce o sa fac cu ea. Oare o sa am atata energie cat imi doresc ca sa imi apartin mie, din nou? Oare o sa am uneltele potrivite pentru a pregati mintea sa se deschida? Oare o sa gasesc pantofii potriviti pentru a strabate drumurile pe care vreau sa le strabat? Numai timpul si primavara vor decide, insa eu una simt ca e de bine.