Devotional 2.

Posted: May 16th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , | No Comments »

Aseara am fost, dupa 7 ani lungi, la Depeche Mode live.

Cand Martin canta Home, ma uitam la el pe ecranele uriase, printre mainile intinse cu disperare sa filmeze, sa pozeze, sa inregistreze, sa simta, eu ma gandeam la Depeche Mode acum 7 ani, primul mare concert din viata mea, prima data cand am inteles ce e aia sa cante un stadion la unison, prima data cand m-au facut oamenii sardina la un eveniment si nici ca mi-a pasat, prima data cand mi-a fost ciuda ca am inaltimea pe care o am si ca nu vad nimic.

M-am gandit la cat de altfel era viata acum 7 ani. Habar nu aveam cate lucruri or sa dispara, cate or sa apara, ce frumos o sa fie tot si cat de minunat de altfel.

M-am gandit ca intotdeauna am fost acasa, in toti anii astia in care mi-a parut ca am ratacit. Am inteles cand Martin canta ca nu e nevoie de cort, casa, pereti, cochilie sau stadion sa fii acasa, tu cu tine, in mintea ta.

Am fost siderata de cantitatile enorme de energie ale lui Dave Gahan. Acum l-am si vazut de aproape, l-am vazut cum zambeste, mi-am sters regretul ca in 2006 am stat in fundul curtii si nu am vazut aproape nimic. Asta a fost cumva si o pedeapsa, pentru ca am vazut de aproape cum zambeste, cum ii luceste pielea ca unui sarpe si cum se misca asemenea, cat de lasciv si hipnotizant e, cat de din alta lume pare, all dressed in black, jucandu-se cu microfonul ala ca si cum ar fi cel mai sexy lucru din lume, cum e imbracat in haine croite nu numai pentru corpul lui, ci si pentru explozia de energie pe care o poate catapulta catre zeci de mii de oameni din ciocatele lui negre si pantalonii croiti ireprosabil si atat.

Iarasi m-a uimit contrastul intre Dave Gahan cel sumbru, daca doar il priveai, si Martin Gore cel cu sclipici pe pleoape si pe unghii – si diferenta enorma dintre sensibilitatile fiecaruia dintre ei. Si Fletcher, cuminte si tacut in coltul sau, facandu-si linistit treaba fara sa ia scena in brate ca cei doi.

De la primul Depeche live si pana acum am acumulat multe concerte vazute si simtite pe stadioane sau la festival, am strans fustrari, m-au enervat fel si fel de oameni, m-au uimit mii si mii de proiectii, am privit gramezi de ecrane, am cantat sute de versuri.

Si totusi, dupa 7 ani, sunt acelasi om caruia i se ridica inima in gat atunci cand se sting luminile pe stadion. Acelasi om care, la final, desi stie setlistul pe dinafara, mai spera marunt la inca o bucurie.

Sunt un om norocos ca mi-am inceput seria de concerte live cu Depeche Mode. Aseara am vazut ca nici nu se putea mai bine. Aseara am vazut niste mici aliens pe scena. Niste producatori si distribuitori de energie si veselie si senzualitate si drama si melancolie. Mi-am vazut una din formatiile de suflet si sunt ingrozitor de trista ca nu stiu cand o sa ii mai vad. Stiu ca nu spune mare lucru fraza asta, dar e tot ce pot acum, cand picioarele inca ma dor, urechile imi vuiesc si am ca intotdeauna Home pe buze.

PS: postul meu de dupa primul concert se numea tot Devotional. Atunci n-am scris mare lucru. Nu am fost in stare :)

 

 

 



Leave a Reply