Despre bucuriile de miercuri, 13. Efterklang.

Posted: November 15th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , | No Comments »

concert efterklang (c) silvia

Ne aflăm într-o seară absolut banală de miercuri, în care oamenii grăbiți își număra pe degetele zgribulite luna noiembrie. O seară în care melancolia se împletește cu speranța pentru zile mai bune, în care fetele își împletesc cozile grele și băieții își iau cămașa cea bună. O seară în care toți cei ce au cunoscut tristețea veselă ca o poveste de toamnă cu final incert știu să vina la Club Control, în București. De la primul album al lor, Tripper, Efterklang au presărat gradual firimituri pe orice drum pentru ca noi să știm să ajungem la ei, cândva.

„Cândva” s-a transformat în 13 noiembrie, când danezii și-au adus colegii ce le condimentează prestația live, turma de melancolii și kilogramele de charismă și ne-au dat pur și simplu pe spate. Nu cred că a existat cineva în acea sală care se aștepta să simtă ce a simțit când Casper a început să cânte, suav, Hollow Mountain. Când versurile there is nothing else that in pieces to pieces are straight pluteau direct în inimă și în rețelele corticale și subcorticale, liniștea care s-a lăsat în club pe mine, una, m-a speriat. Nu m-aș fi așteptat ca atâția oameni să rămână paralizați instant.

Surprinderea serii pentru mine a fost să descopăr notele vesele, pline de speranță, presărate în muzică celor de la Efterklang de care nici măcar nu mi-am dat seama, ascultându-le albumele la mine acasă sau pe diferite drumuri, în căști. Tot ceea ce am simțit a fost mereu ceva apăsător, ceva dureros, ceva similar unei vivisecții. Abia la concert am fost în stare să am o imagine completă a trupei și a mesajului lor. Să înțeleg pe de-a întregul sentimentalismul lor. Să înțeleg că nu e vorba numai despre chinul urcării unui munte; nici măcar despre fascinația pe care o simți odată ajuns în vârf –  ci că e și despre bucuria, libertatea și uimirea coborârii. Introspecția care te încearcă numai când ai trecut nu peste, ci prin și în tot ce puteai, omenește vorbind.

Efterklang râd pe scenă, au momente amuzante, zâmbesc publicului, fac show, oprindu-se și stând nemișcați în miezul unor melodii întocmai unor statui vii – ca noi când așteptăm metroul sau când așteptăm să ne cuprindă somnul, ne dăruiesc lucruri primite de la alții, beau vin sau bere, încearcă să vorbească în română, ne povestesc momente precum înregistrarea albumului Piramida și ultimul concert în care au cântat ca și cum nu ne știm de câteva minute sau din 2004, de când au lansat albumul dintâi (sau din 2010, de când îi știe toată lumea, de când cu Magic Chairs). Efterklang stau după concert să împartă autografe, povești și zâmbete. Efterklang sunt oameni darnici cu viața lor interioară. Sunt oameni ce știu cum și ce să împartă pentru că și eu au primit la rândul lor. Sunt un conglomerat de bucurie și de nostalgie, sunt cea mai bună trupă pe care o poți asculta live într-un club, într-o seară banală de noiembrie.

Iar de vi se pare că am scris o cronică melodramatica și degeaba, fără setlist și aprecieri cu privire la sunet, locație și public, asta e pentru că așa trebuie, în opinia mea, să fie un concert live.  Unul care, după ce se încheie, să te lase sângerând puțin și să fie bine. Să îți aducă aminte doar cum te-ai simțit și cum ai vibrat cu ei. Să știi că a fost o experiență unică. Să înțelegi mai bine; să te înțelegi mai bine. Și Efterklang, prin ciudățenia lor magnifică, fac exact asta, cu precizia unui chirurg care ascultă Bach.



Leave a Reply