Leul și vrăjitorul – cum a fost la The National și la Nick Cave and the Bad Seeds

Posted: November 21st, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , , , , , , , , , | No Comments »

Parisul este frumos și fără să mergi la concerte. Orașul are însă ceva aparte atunci când serile sunt condimentate de experiențe totale cum ar fi concerte la care ți-ai dorit dintotdeauna să mergi. Poveștile se îmbină între ele și au sens chiar și când  (sau mai ales când) sunt spuse de doi frontmani atât, dar atât de diferiți, că nu îți ajung ochii și urechile și mâinile și vorbele ca să îi povestești.

*The National, 18 noiembrie*

La The National am vrut să merg încă dinainte de a ști că există. De când îmi imaginam că așa trebuie să fie muzica, emoția, sentimentele, pierderea, câștigul. De când mă gândeam cum ar fi dacă ar fi o formație de un lirism puternic, o formație căreia să nu îi fie rușine sau spaimă să pună pe versuri și în muzică toate acele lucruri de care ți-e teamă să vorbești, pentru că nu știi cum te-ar putea transforma.

The National sunt o formație care sapă în tine cu precizia unei sonde industriale, dar cu suflet. Sapă pentru tine așa încât să te descoperi cum nici nu nu știai că ești.

La concertul din Paris m-am simțit cel mai în siguranță din viața mea de om mergător la concerte. Formația asta strânge în jurul ei oameni minunați, cu care rezonezi. Oameni care te lasă să treci prin ei ca să ajungi la Matt, ce își croia drum prin mulțime. Oameni frumoși care știu și simt și înțeleg. Care nu sunt acolo din greșeală. Care se bucură enorm, la fel ca tine, când scena se umple de cei 5 oameni care o să-ți transforme următoarele 2 ore în una din cele mai de preț amintiri.

Și începe Don’t Swallow The Cap și te gândești și tu, la fel ca Matt, că I have only two emotions, careful fear and dead devotion, I can’t get the balance right… Pentru că toată lumea asta e bazată pe echilibru și noi uităm că unii din noi merg mai prost pe sârmă, pentru că uneori nu poți decât să cauți, să tot cauți controlul fără să știi dacă îl vei găsi vreodată.

Matt Berninger este halucinant. He stays down with his demons. Cântă cu ochii închiși, ține microfonul cu disperare, se agață de el și toarnă cea mai minunată voce pe care ți-ai dori să o auzi. Fiecare cântec e al său și parcă e scris atunci, pare că tocmai în acel moment în care le cântă îți oferă permisiunea de a-ți însuși versurile sale. Disperarea reiese din fiecare pas, fiecare vers, resemnarea nu există, totul e o luptă pentru el. Matt nu vorbește cu publicul, îi lasă pe frații Dessner, cu precădere pe Aaron, să facă aceste formalități. El doar își dă sticla de vin unei fete din primul rând, întocmai cum ceea ce face el pe scenă tot dăruit se cheamă. Matt nu performează, Matt trăiește. Se plimbă ca un leu în cușcă atunci când nu e rândul lui să cânte. E încruntat, gânditor, vorbește în timp ce se mișcă. E acolo și tu ești acolo cu el.

Frații Dessner și frații Devendorf sunt echilibrul acestei seri. Țin isonul și sunt perfecți în tehnica lor muzicală. Aaron cel puțin face ce vrea el din chitara sa – o lovește de pământ, folosește un arcuș, o leagănă în jurul capului, o mângâie ca pe un copil și o sprijină așa de frumos de vocea lui Matt, că înțelegi pe deplin de ce se spune că The National sunt, în momentul ăsta, una din cele mai bune formații live.

Și muzica trece prin tine lin, Sorrow, Bloodbuzz Ohio, Conversation 16, I Need My Girl, Slow Show… totul trece prin tine și peste tine și Matt se învârte în cercuri pe scenă, se strânge în jurul tău, te cuprinde, te face să vrei, să-ți amintești, să cauți, să speri și multe alte verbe, unele dintre ele le credeai deja pierdute pentru tine.

Și știi că totul este un imperiu fals și nu vrei să se termine aici mica bucată de realitate pe care o simți doar a ta. Și totuși se încheie și oamenii tropăie și cer mai mult și primesc. Și Mr. November îți spune cum asta nu se compară cu ce era în camera lui și brusc Matt iese de pe scenă. Face turul sălii, oamenii se agață de firul de la microfon de parcă ar fi singurul lucru real. Oamenii merg după el. După fir, după poveste, după amintirea unui concert ce nu vrei să se termine și totuși o face – și încă cum! Cu Vanderlyle Crybaby Geeks acustic. Un fel de întoarcere în lumea reală, publicul cântă și uită, uită și cântă…

BZY-0W4IgAADgRe

ntnl2

ntnl1

Setlist The National:

  1. Don’t Swallow the Cap
  2. I Should Live in Salt
  3. Sorrow
  4. Bloodbuzz Ohio
  5. Demons
  6. Sea of Love
  7. Hard to Find
  8. Afraid of Everyone
  9. Conversation 16
  10. Squalor Victoria
  11. I Need My Girl
  12. This Is the Last Time
  13. Exile Vilify
  14. Abel
  15. Slow Show
  16. Pink Rabbits
  17. England
  18. Graceless
  19. About Today
  20. Fake Empire
  21. Lean
  22. Humiliation
  23. Mr. November
  24. Terrible Love
  25. Vanderlyle Crybaby Geeks (acoustic)

*Nick Cave and The Bad Seeds, 19 noiembrie*

Vii înapoi la Zenith după o zi și te miri că sala arată la fel. În timpul opening act-ului, te întrebi necontenit cum arată Nick Cave și mai ales cum or să arate oamenii în urma întâlnirii cu el.

Cum să arate – ca într-o poveste scrisă de Nick Cave însuși. El își creează lumea lui și nici măcar nu are vreun dubiu sau anxietate demnă de un demiurg. Nick Cave își poartă lumea pe umeri cu mândrie nedisimulată, cu potență, virilitate și un gram de ceva atât de obscur și sexual că nu poate să fie numit sfânt de către unii oameni.

We Know Who U R, îți spun ei încă de la început. Nu ai unde și de ce să te ascunzi. Ei știu și te duc pe Jubilee Street și te cumpără cu Mermaids și te vând pe The Weeping Song. Nick Cave and The Bad Seeds sunt un drog. Te au.

De la primii lor pași pe scenă până la extazul ultimei piese, de la primul arcuș aruncat de Warren Ellis până la ultimele salturi specifice ale lui Nick Cave. De la People Ain’t No Good și Into My Arms pe care sufletul ți se strângea ghem și uita să se mai desfacă, piese pe care erai complet și definitiv furat de Nick Cave – lumea e rea, stai aici cu mine, sufletului tău îi e mai bine când e vrăjit –  și până la Mercy Seat și Stagger Lee, pe care înțelegeai pe deplin că ești pierdut și că drumul înapoi e ascuns de silueta masivă și strălucitoare a domnului Cave – de aici și până acolo ei sunt un drog și tu ești neputincions.

From Her To Eternity îți dă complet măsura demenței și forței formației – dacă mai exista urmă de îndoială. Este un exemplu complet de cântec live ce te prinde în mrejele sale și nici măcar nu știi cum s-a ajuns aici. Nick Cave strigă și se lasă în genunchi în mijlocul fanilor, arcușurile unui Ellis înconjurat de fum și cu spatele la public zboară în jur, Thomas Wylder bate ritmul drăcesc, totul e un purgatoriu, totul e o poveste ce se scrie cu patimă.

Nick Cave trăiește pe deplin tot și se hrănește cu adulația unui public de care nu îi e rușine să profite. Demiurgii știu oare ce e rușinea? Cei din primele rânduri au fost complet posedați, halucinați de fiecare șoaptă și mână întinsă spre ei, complet pierduți de mișcările lui Nick Cave și de vocea sa atemporală, perfectă, păcătoasă – căci, vorba aia, some people say it’s just rock’n roll, oh, but it gets you right down to your soul. Nick Cave fură de la tine și ție nici că-ți pasă.

Vocea lui Cave merită o carte. Nu poți descrie aici în doar câteva cuvinte miile de inflexuni pe care fiecare șoaptă le avea. Nu poți descrie efectul pe care fiecare vocală îl avea asupra publicului. Nu poți descrie nici măcar vânătăile pe care ți le lăsa pe timpane și pe suflet. Poți doar încerca, poți să te ții de treabă, că doar you’ve got to just keep on pushing.

Două bisuri au fost nevoie pentru ca aceste semințe ale răului atât de frumoase să poată părăsi scena. Deanna a încheiat totul într-o mare sărbătoare a dansului, a cedării, a renunțării, a ținutului minte. Publicul cântă și ține minte, ține minte și cântă…

ncavebadseeds

Setlist Nick Cave and The Bad Seeds:

  1. We No Who U R
  2. Jubilee Street
  3. Tupelo
  4. Red Right Hand
  5. Mermaids
  6. The Weeping Song
  7. From Her to Eternity
  8. West Country Girl
  9. God Is in the House
  10. People Ain’t No Good
  11. Into My Arms
  12. Higgs Boson Blues
  13. The Mercy Seat
  14. Stagger Lee
  15. Push the Sky Away
  16. We Real Cool
  17. Papa Won’t Leave You, Henry
  18. Deanna


Leave a Reply