2013, 2014… sunt doar niște cifre, oricum

Posted: December 31st, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

În 2013 m-am lămurit cu privire la o chestie: nu sunt singură.

Probabil că pentru unii asta nu e de lămurit. E de la sine înțeles că nu trăim în izolare, iar dacă e să gândim la rece, viața pentru mine a fost chiar darnică, mai cu seamă la aspectul familie, prieteni, oameni buni alături de mine.

Cu atât mai mult nu știu să-mi explic recenta revelație. Cred că e ea se datorează mai mult unei acceptări a stării de fapt și mai cu seamă a aceptării de către mine a faptului că vreau și pot și fac, la rândul meu, multe pentru oamenii pe care îi iubesc.

E o revelație simplă tare, chiar de râs pentru unii, dar e a mea și, anul ăsta cel puțin, e una din cele mai puternice. M-a însoțit prin toate ghinioanele mici și agasante de care am avut parte, prin toate schimbările pe care am avut curajul să le fac, prin toate drumurile mele prin orașe care m-au fascinat, prin toate chestiile făcute pentru prima oară și care au ieșit bine – de la o banală plăcintă cu mere la un drum la mare, de la schimbări în rutina zilnică până la joburi noi. A fost cu mine prin toate poveștile noi pe care am acum să le spun, prin toate conversațiile cu oamenii mei dragi care s-ar mai fi putut petrece de 100 de ori înainte și tot ar fi fost fascinante. Prin toate concertele, toate răsfățurile, toate plimbările astea prin viața de adult. A fost mereu acolo cu mine: nu sunt singură. Sunt iubită, sunt primită, sunt acceptată, sunt a lor și a mea în egală măsură și nu e o competiție.

Totuși, eu simt așa că e mare chestie treaba asta. Da. Restul sunt doar cifre și statistici și lucruri pe care o să le uităm.


În pădure, unde totul se poate

Posted: December 27th, 2013 | Author: | Filed under: Scrieri | Tags: , , , , , , | No Comments »

Stai liniștit, îi spune iepurele. Uneori e de 1000 de ori mai bine să fii așa… ca tine. Știi? Voinic și plin de încredere. Șoaptele pădurii nu te înspăimântă. Pentru tine e mereu Crăciunul; și mereu ai fost cuminte. Pentru tine, totul se strânge sau se dilată cât e nevoie ca să-ți facă loc în lume.

Ei, ce știi tu, spuse cerbul. Mi-aș dori să fiu altfel, să fiu ca tine. Știi, mereu mi s-a părut că poveștile mari sunt destinate celor micuți. Lumea, de nu e făcută pentru voi, se transformă cât ai zice “cotlon”. Sunteți mângâiați de soartă să primiți aventuri fantastice, cât umbra voastră de mari.

Iepurele pufni sub mustățile pline de promoroacă. Necazul e, cerbule, că și fuga noastră e de 1000 de ori mai iute, la fel ca și toate lucrurile de care alergăm. Făpturile mici sunt mereu pe fugă. Mereu amenințate.

Da, zise cerbul, mângâind pământul înghețat. Poate că așa e. Dar nu vezi tu, iepure, că acolo e aventura? În fuga aia a ta, acolo se ascund cele mai mari povești. În frica cea mare ce îți face inima să iasă din piept, în aburul pe care îl scoți pe nări atunci când te pregătești să faci primul pas. În pregătirea ta de goană, în drumul cel lung și înfrigurat. În curajul pe care îl ai de a simți destul de mult, de a-ți deschide inima suficient cât să poți să te temi. Acolo e aventura, îți spun…

Iar eu, cerbule, spuse micul iepure suit pe un bolovan cât el de mare, eu îți zic că aventura cea mare stă în statornicie. În puterea ta de a vedea lucrurile nu numai așa cum sunt, de nu te mai teme, ci și de a le vedea așa cum pot ele să devină. În momentele de liniște deplină când singurul exces se întâmplă la tine în minte. Și chiar atunci când te lupți cu alții, încucișându-vă coarnele regale și lustruite de timp și așteptare, chiar atunci când știi că nu există niciun învingător tocmai prin faptul că unul din voi va pierde – acolo e aventura.

Vezi tu, iepure, spuse șoptit cerbul, noi amândoi ne luptăm în felul nostru…

… văd, cerbule. Și amândoi trăim, zi de zi, o aventură.

Pentru amândoi e în fiecare zi Crăciunul; și amândoi am fost cuminți. Aventura e atunci când aștepți cadoul și nu știi de va trebui să fugi sau să rămâi după ce îl desfaci.


Fuga fuga

Posted: December 19th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , | No Comments »

Zilele astea dau numai de oameni încrâncenați. Oameni pe care în alte vremuri i-aș fi luat de ciuf și i-aș fi silit să-mi spună de ce, doamne, ce de sunt așa de răi, ușor de supărat, bănuitori sau pur și simplu răutăcioși.

Acum – și nu m-am decis încă dacă e mai bine așa – nu prea îmi mai pasă. Nici dacă intră în sfera mea de Zen. Nu-i nimic, mă dau eu puțin mai încolo. E ok, nu mă supăr. Probabil că fiecare are motivele sale să fie așa cum e. Poate că unii oameni sunt doar singuri – iar asta e tare, tare greu. Poate că alții iubesc să fie așa și poate că majoritatea dintre ei or să realizeze că nu le aduce nimic bun toată încrâncenarea asta. Poate că alții se înconjoară de oamenii greșiți și de asta obosesc mai repede. Și nu renunță la ei pentru că – vezi mai sus – e tare greu să fii singur.

Am și eu încă o groază de chestii care mă irită uneori. Am mulți oameni de care obosesc să tot fug. Oameni care vor să pară mai mult decât sunt. De ce, nici eu nu știu. Oameni care îi judecă pe alții numai de la cădurică, din cutia din care, de regulă, gândesc. Chestii din țara asta – oho, și câte.

Asta mă face să mă bucur că încă sunt vie. Numai că, vedeți voi, trebuie să mă mut din ce în ce mai des. Să am grijă de Zen din ce în ce mai tare. Iar asta mă întărește din ce în ce mai mult. Ca un ciment din ăla lăsat la dospit, numai că pe mine oamenii mă pun să alerg.

Nu e de mirare că fug de lucrurile pe care nu le mai am acumulând altele să le țină locul. Ieri am fost la cumpărături.


Jingle hells

Posted: December 13th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

Pe măsură ce devii om mare, și mai mare, cel mai mare, Crăciunul devine din ce în ce mai greu de crescut. Dospește mai greu ca în copilărie, când ți-era ușor să faci aluatul de sărbători. Se cristalizează mai greu decât zâmbetul tău de copil în fața primei ninsori. Și te prinde nițelus mai dificil decât cărțile specifice Crăciunului pe care le devorai sub plapumă, cu lanterna.

Oamenii mari aleargă, măi. Fug, se duc, se uită, cumpără, decid, calculează, împart, completează fișe cu perioad de concediu, își zâmbesc fals, uită, negociază prețul brazilor, lasă de la ei și iau cu lăcomie de la alții. Oamenii mari sunt niște versiuni amplificate a ceea ce reprezintă ei. Când, de Crăciun, ar trebui să fie chiar invers. Ar trebui să fim iar copii.

Eu una nu țin minte goana, fuga, zăpăceala, amorțeala. De Crăciun, țin minte colinda, prietenia, familia aproape, gândurile bune și portocalele. Bradul, mirosul, globurile, ai mei, drumurile frumoase, sania, haina groasă, căciula de urs (cu care am dormit în brațe, multă vreme).

Uneori mi-e rușine. Dar, de cele mai multe ori, îmi amintesc la timp. Și pot să zâmbesc cu un zâmbet știrb, iar.


Rezoluții pentru la anu’

Posted: December 9th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

În 2014:

- nu voi mai lucra cu idioți, nesimțiți, oameni lipsiți de considerație pentru munca și timpul meu – cel puțin nu cu ăia care s-au dovedit a fi astfel.

- îmi voi redacta și reorganiza contractele de colaborare în așa fel încât să nu mai am probleme dătătoare de insomnii sau de cearcăne.

- nu voi mai lăsa pe nimeni în capul meu fără 15 scrisori de aprobare de la fiecare pitic de-ai mei.

- nu îmi voi mai lăsa mintea călărită ca un cal de curse…

-… și o voi folosi mai mult pentru mine și în scopurile mele, oricare ar fi ele.

- voi termina doamneiartămășiajutămă cartea aia la care lucrez și care stă în draft de 150 de ani.

- voi avea mai multă încredere în simțul meu ăla special care îmi spune dacă îmi pierd timpul.

- îmi voi aduce aminte să fiu tandră. Am uitat, m-am înăsprit.

- voi merge în Dublin, că de nu, jar mănânc.

- imi voi folosi creierul mai mult în fiecare seară când vin acasă prea obosită să mai fac altceva decât să mă uit la seriale cu crime. Mintea mea merită mai mult, trebuie antrenată.

- voi trăi mai bine și voi avea mai multă grijă de mine. Una sunt.

- voi da mai mult celor ce am uitat să dau și nu voi mai cere înapoi celor ce au luat de la mine și s-au cărat.

- o să am grijă la alimentație; am o vârstă.

- voi crede mai mult și voi crede mai puțin și voi ști când să fac diferența între situațiile care necesită când una, când alta.

- nu mă voi mai implica în proiecte cu oameni care nu îmi spun nimic, indiferent cât de mult aș vrea banii ăia.

- voi munci mai puțin și mai cu minte.

- voi iubi până îmi crapă inima, nu-i nimic, o coasem împreună la loc, la patru mâini merge mai bine.

- voi fi mai ordonată în acte, gânduri, sertare și prietenii.

 

Și or să mai vină vreo câteva. Cert.

 


Și iarna, iar

Posted: December 4th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Și iarna asta iar a venit tiptil, iar îmi bate la ușă cu tot ce am făcut și cu tot ce nu am făcut – firește, va dați seama, cele din urmă cântăresc mai mult pentru sufletele tulburate sau pur și simplu cu creierul învolburat de frig și înfricoșat de finaluri.

Cum de, chiar și în decembrie, mă gândesc numai la anul ce se termină și nu la cel ce începe nu mai e deloc un mister pentru mine. Am pretenția că mă cunosc destul de bine, dar asta nu înseamnă că sunt încă unele chestii pe care le detest sau, hai să nu folosim așa un cuvânt puternic, pe care le disprețuiesc. Una din ele e lipsa totală de “holiday cheer” pe care o simt de când pot să afirm că am o viață de adult.

Ca adult ce face bani și se întreține și e mai mult sau mai puțin pe picioarele lui, e greu să accepți că sunt momente în care erai obișnuit să primești ce acum au devenit momente în care vei dărui chiar și dacă n-ai chef. Obligațiile și poate pentru unii modul în care scapi de ele sau modul în care le privești sunt una din cele mai mari provocări pentru un adult. Mai mare decât un ppt sau un grafic care nu iese, mai mare decât ședința de luni, mai mare decât mersul la service cu mașina.

Și în decembrie eu una o iau razna. În interior. Mă gândesc la ce am lăsat și ce am câștigat, pe unde mai trebuie să șurubăresc și pe unde mai trebuie să desenez, pe unde sunt contururi lăsate neumplute și numere de telefon neapelate de luni, ani, zile etc etc etc.

Mă gândesc la mecanismele mele de apărare care în ultima vreme au devenit din cele mai simple – de genul arderea de poduri, părăsirea vaporului, don’t look back in anger și altele.

Nu pot să vă zic că e bine, aș minți. Nici nu pot să zic că nu e bine, iar aș minți.

Lucrurile sunt cum sunt și cam asta e, uneori. Halal filosofie de viață – dar nu sunt neapărat filosofiile de viață cele care ne duc acolo unde vrem.