De ce să nu

Posted: January 31st, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Well the night does funny things inside a man
These old tom-cat feelings you don’t understand,

Nu am înțeles cântecul ăsta decât într-o perioadă foarte ciudată a vieții mele, când eram prea tânără și confundam presentimentul ăla acut cum că cineva e foarte nepotrivit pentru mine cu teamă. A fost perioada vieții mele în care am învățat să mă străduiesc mai mult decât era omenește posibil, doar pentru că scrisesem eu o poveste care credeam că e cea mai frumoasă poveste pe care trebuie să o trăiesc. Și m-am chinuit, rău m-am chinuit, pentru a trece de primele rânduri: “A fost odată…”. N-am trecut. N-a fost.

Ei bine, acum că am crescut și am mai înțeles unele chestii, nu mai înțeleg acest cântec. E un cântec frumos. Nu zic nu. E Tom Waits, nu are cum să greșească. Doar că… dacă ți-e frică să nu te îndrăgostești de cineva, am o veste pentru tine. Deja ai făcut-o. Știu, că am trecut și prin asta. Prin teama aproape de sufocare în fața sentimentului că ți s-a smuls covorul de sub picioare de bine ce îți e. Prin frica de a te lăsa să fii a cuiva, deși deja erai de ceva timp. Prin proiecția ta în afara unei legături în care îți doreai, de fapt, să fii, cu toată ființa ta.

Ca și mai sus, am luptat. De data asta nu am luptat prostește. Și nici singură. Nu am luptat să nu fiu eu, să fiu altcineva, să fie altcineva. Am luptat fără să lupt de fapt. Am răzbit, într-un final. Pare stupid să te lupți așa și să te străduiești să îți permiți să fii fericit. Cu toții ne dorim asta, nu? Corect. Dar asta nu înseamnă că suntem și gata să fim fericiți.

Mie azi nu îmi mai e frică. Mi-e în multe alte lucruri. Dar îmi doresc să trec prin toate. Vreau să învăț să lupt în câte feluri se poate pentru fericire. De oricâte feluri ar fi ea și oricât ar dura.

*Mi se trage de la iarnă, scriitura asta. Afară e ger, biroul nu se aerisește iar creierul meu se adulmecă pe sine puțin cam mult.*


Confuzie și ceață

Posted: January 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

De la atâta ceață, oamenii nu mai știu să fie ei.

Mi se întâmplă și mie. Mi se pare uneori că nu îmi recunosc mâinile. Sunt prea fragile, prea mici, e imposibil să fie ale mele. Nu îmi pot traduce neliniștile, mi se pare că-s capricii de domnișoară. Alteori mi se pare că sunt cele mai mari greutăți. Pașii nu mi-i mai înțeleg deloc. Parcă mă duc, de capul lor, pe drumuri pe care altfel le-aș evita. Sau, nu știu dacă le-aș evita până la urmă- și lucrurile care îmi plac mi se par cufundate în ceață.

Tristețile sunt confundate cu oboseală. Amărăciunile sunt asimilate durerilor de cap. Nu-ți pică bine viața pe care o duci? Sigur ai mâncat ceva ce nu ți-a priit. Dezamăgirile sunt puse pe seama lipsei de somn. Oamenii te și se cred mai tari decât sunt, de fapt. De la ceață, nu mai vedem aproape nimic din interiorul nostru.

Cel mai rău e când ceața nu se ridică defel, oricâte sforțări ai face. Sfaturi despre cum să trăiești mai bine. Sport, alimentație sănătoasă, mantra, călătorii sau măcar planuri, mici răsfățuri, meditații, oameni inteligenți, pasiuni noi, cărți. Niciuna din chestiile astea nu te ajută să stai. Sunt doar forme mai elegante de escapism.

De asta nu îmi place mie ceața. Nu-mi mai e așa de frică de ea. Doar nu-mi place. Și în ultimul timp, și-a întins tentaculele disperate peste tot.


Uneori nu ai niciun drum de făcut

Posted: January 13th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Nu ai unde să te duci. Zgomotul se dă la minim. Pașii ți se fac din ce în ce mai mici până când se opresc de tot. Brusc, nu mai ai unde și la ce să fugi, nici măcar cu mintea. Nu ai unde să dai check in, nu ai pe cine să suni pentru că nu ai, de fapt, nimic de zis. Nu ai decât tăcerea.

Sigur că e o iluzie. Oamenii mari, am fost noi învățați, au mereu unde să se ducă, au multepecap. Multepecap ăsta, pesemne că e vreo boală, sau ceva. Îmi amintesc când am disecat termenul de “sau ceva” cu un prieten. Pe atunci, sauceva era boala. În fine, deviez cu precizia unui șofer debutant.

Așadar, am agreat că oamenii mari au mereu multepecap. Asta se traduce prin agitație, drumuri, grabă, discuții. Cum vine asta ca uneori să nu ai multepecap? Ba chiar, să vezi trăsnaie, să n-ai nimic pe cap. Ei bine, se poate. Li se mai întâmplă unor oameni mari care știu cum să pună pauză fără să pună pauză. Știu când și cât au nevoie să economisească din ei înșisi, pentru a investi în altele. Știu cum să nu mai aibă unde să se ducă fără a întârzia în a ajunge, eventual. Știu cum să nu mai audă nimic fără să piardă din conversație.

Unii oameni măricei însă nu își aleg foarte bine momentele de nimicpecap. Ele îi aleg pe ei și uneori asta e tare inoportun. Ai oameni și lucruri și sentimente care te așteaptă la finish, iar tu brusc ai încetinit până te-ai oprit de tot, fără voia ta. Ai luat o pauză. Sau ceva.

Dar nu e nimic, lumea se reglează cum știe ea mai bine și va începe de îndată să se învârtă iară, când ți-e cealaltă lume mai dragă.