Scoaterea nasului în lume

Posted: February 28th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , | 2 Comments »

În ultimul timp, probabil din cauza activităților mele profesionale din ce în ce mai diverse și mai limitate totodată, am avut de-a face din ce în ce mai mult cu tot soiul de oameni cu care până acum am avut o interacțiune minimă.

Astfel, am descoperit oameni care trăiesc în cu totul univers. Să explic mai bine. Firește că, deși lumea e mare, cu toții avem niște zone de confort care sunt diferite de cele ale altora. Cu toții avem repere mai mult sau mai puțin similare în ce privește ce e bine, ce e rău, de ce trebuie să mâncăm și să bem apă și să dormim, de ce avem nevoie de bani și de viață socială.

Știm cu toții că există oameni foarte, foarte diferiți de noi, deși sunt foarte aproape de noi, iar prezența lor nu ne deranjează în niciun fel atunci când oamenii ăștia există doar în teorie. Când dăm de ei, ne intrigă și ajungem să scriem de ei pe blog, dacă avem unul.

Ei bine, eu am descoperit oameni care sunt atât de altfel, că, deși voiam să scriu în detaliu aici despre ei, observ acum că nu prea pot. Nu am timp și energie și de fapt chiar regret că m-am gândit la asta. Nu de alta, dar atunci când dau de oameni care sunt, gândesc și trăiesc altfel, chiar încerc să mă pun în pielea lor. Îmi imaginez cum trăiesc, cum fac cumpărăturile, cum își fac cafeaua sau ceaiul dimineața, ce îi mișcă, ce îi lasă rece, cum fac un transfer bancar, cât le ia să se prindă de anumite glume. Iar chestia asta poate să fie extrem de obositoare. Binevenită, dacă vrei să mai schimbi ceva fie și doar la nivel observațional, dar istovitoare pentru că faptul că îți imaginezi ceva nu înseamnă că îți imaginezi ceva plăcut.

Poate la un moment dat vă voi povesti despre oameni care mănâncă prăjitură înainte de masă și încă o alta după, oameni mai alunecoși decât șerpii, alți oameni care vorbesc singuri, în contradicție cu modul în care sunt sau se prezintă ei în general, oameni care fac complimente în așa fel încât la final nu știi dacă trebuie să fii fericit sau umilit. Dar pentru moment, nu am energie.

E bine ca uneori să ieși din zona ta de confort. Dar nu e confortabil să ieși pentru prea mult timp. Doar pentru că oamenii sunt așa de diferiți nu înseamnă că trebuie să-ți și placă asta.

*Ultima zi de iarna, yay! Hai cu zambile, narcise, bucurie.*


Și până la vară…

Posted: February 18th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Cele mai mișto promisiuni sunt cele pe care ți le faci tu, ție. Ar trebui ca faptul că ți le faci tu, ție să te oblige cumva să te ții de ele mai cu încredere. Dar cumva, pare că faptul ăsta te face să fii și mai gata să le încalci.

Ei bine, chiar și așa, eu azi am chef să-mi promit eu mie unele chestii. Și mi-am promis că până la vară…

- O să-mi las părul să crească liber, să mi se încurce pe umeri, să fluture cât de blond poate el, să uite de teama întâlnirii cu o foarfecă nemiloasă.

- O să citesc toate cărțile pe care mi-am promis și astă iarnă să le citesc, căci unele povești nu mai trebuie amânate.

- O să am grijă să nu mă mai înspăimânt când rămân eu cu mine și o să știu cum și de unde să încep a mă bucura de timpul meu.

- O să renunț să mai iau și o să încep să mai dau. Atât metaforic cât și cât se poate de concret.

- O să renunț la a-mi mai citi în frunte, dimineața, în acele două linii pe care numai eu le văd, dacă ziua o să fie bună sau proastă și o să o las să se desfășoare exact cum vrea ea.

- O să îmi înfrumusețez orice birou de oriunde voi lucra, pentru că viața și ziua de lucru sunt prea scurte ca să ai un birou urât.

Și mai am câteva. Dar de promisiunile astea nescrise chiar aș vrea să mă țin, așa că nu o să le las în scris.


Azi chiar m-am enervat

Posted: February 17th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , | Comments Off

De regulă nu comentez aici știri. But today I am mad.

Aș fi vrut să am tăria să nu comentez cazul elevei fugite la mănăstire. Dar când am dat cu nasul de nesimțirea unor reprezentanți ai Biserici Ortodoxe Române, care AU MINȚIT cu bună știință despre unde se afla ea, nu mă pot abține să nu mă enervez.

Din diverse motive personale, m-am ținut deoparte de religie – și mai cu seamă de reprezentanții acesteia. Cu mici excepții din copilăria mea în care am mers la biserică dusă de bunica mea – și iată că nu m-am îndoctrinat – nu am mai dat de preoți care să îmi câștige încrederea. Câțiva  - să-i număr pe degete – îmi sunt dragi și le simt bunătatea în cuvinte. Am ajuns la o înțelegere tacită, eu cu mine, față de acest subiect. Uneori mi se mai ridică însă sprânceana când mai dau cu nasul de articole prin presă despre ce se petrece prin unele biserici sau mănăstiri, sau despre anumite comportamente ale preoților care, în loc să denote harul acestora, denotă o mare, mare foame de bani.

Iar azi, când citesc declarațiile halucinante ale unor preoți, nu mă gândesc decât la bunica mea, care de 87 de ani trăiește cu încredere în preoți și în harul lor, și nu pot să nu simt că acești preoți și de fapt întreaga BOR au mințit-o chiar pe ea, pe bunica mea. Bunica mea cea care nu ne lasă să spunem ceva de rău despre un părinte și care crede cu o tărie pe care aș vrea să o mai am și eu în cele sfinte și cele drepte. Mă apucă o furie pe care nu știu să o gestionez, mă simt eu trădată aproape personal și mi se pare că toate limitele mi s-au întins.

Mi-e milă de ortodoxism că e uneori reprezentat de astfel de oameni și mă apucă o serie de întrebări-cascadă ce știu că vor rămâne fără răspuns. Aș vrea să îi întreb pe oamenii ăștia: nu vă e rușine? Să mințiți? Să cereți bani de la sărmanii cărora ar trebui să le dați? Să construiți catedrale enorme și scumpe, de parcă Dumnezeu ar fi ca voi și nu ar fi îmbunat decât de lucruri scumpe și de bani? Nu vă e un pic de jenă, în umanitatea aia pe care eu încă mai sper să nu o fi pierdut-o de tot?

*O să las postul fără comentarii, că n-am chef de controverse & cine are chef de ele e rugat să se abțină. Nu voiam decât să defulez undeva.*


De ce oare ne e silă să avem grijă de noi

Posted: February 7th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Suntem tineri, suntem inteligenți. Suntem educați, avem joburi destul de bine plătite. Trăim o viață relativ plină.

Până când rămânem noi singuri. Ne privim adânc și vedem cât de găunos e totul. Rostul pare să fie undeva departe, un cuvânt arhaic, un cuvânt dezolant. Nici nu are rost să ne gândim la rost.

Cu ochii mijiți în monitoare, ne amăgim că ce facem noi contează. Că suntem oameni buni. Oameni conectați la prize de dimineață până seara. Problema nu e că suntem conectați. Problema nu e că există tehnologie și noi ne folosim de ea. Problema e mereu alta, iar noi știm. Undeva, în gaura din sufletul nostru, chiar știm.

Știm că nu dăm nici pe sfert din cât am putea și, mai rău, știm că nu ne pasă. Știm că nu vrem să fim mai buni, mai sănătoși pentru alții. Știm că nu ne motivează nimic din a ne smulge de pe scaunul metaforic, din fața ecranului la fel de metaforic, pentru a lua o gură de aer proaspăt.

Și mai știm că ne amăgim că iubirea salvează orice. Ne amăgim că de mâine. Ne amăgim că ne pasă. Ne amăgim că măcar încercăm. Ne amăgim, cu ochii în ecran, departe de toți și toate, nici nu vedem câți alți amăgiți au plecat de lângă noi.

Dar, sigur, asta nu ți se poate întâmpla ție.


(Cel putin) 100 de zile fericite.

Posted: February 5th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Acum fix 27 de zile am început să postez poze cu hashtag 100happydays pe Instagram. Aflați aici de ce.

M-am gândit că s-ar putea dovedi un proiect mișto. Ideea e simplă, pare chiar banală: chiar poți găsi momente de fericire 100 de zile la rând? Dacă nu aș fi putut face asta, m-aș fi gândit că viața e chiar foarte tristă și anostă. Nu se poate să nu găsești momente de fericire, nu?

Exercițiul ăsta, până acum, a avut rolul scontat. Dar a mai avut câteva rezultate, cel puțin pentru mine. Anume că mi-am dat seama că uneori fericirea e repetitivă. Momentele mele de bucurie, de multe ori, sunt aceleași. Când deschid ușa de la casa noastră. Când îmi prepar cafeaua de dimineață. Când mă trântesc, sfârșită, dar fericită, în pat și știu că dorm. Când mă trezesc în miez de noapte și îmi dau seama că mai am o groază de dormit… și multe altele.

Apoi mi-am dat seama ca momentele de fericire pură nu se pot fotografia. Din simplu motiv că, știți voi, le trăiți. Puține din pozele postate de mine reflectă momentele efective de fericire. Deseori sunt anticipative. Sau post-fericire. Asta nu le face însă mai puțin reale.

Aș mai spune încă un rezultat al acestui exercițiu. Mi-am dat seama că nu numai momentele de fericire sunt repetitive. Și zilele îmi sunt la fel. Deseori chiar mă întreb ce naiba voi poza. Nu în ideea în care să trișez. Dar mă întreb mereu dacă voi avea momente de fericire, altele decât cele repetitive. Care nici alea nu sunt deseori bătute în cuie.

După astea 27 de zile însă, mi-am dat seama că exercițiul ăsta e util chiar și pentru un om ca mine. De mulți ani mi-am făcut un obicei în a identifica momentele frumoase ale fiecărei zi. Doar că nu am făcut-o niciodată cu așa o constanță. Iar asta mă ajută cumva să răzbesc în zilele alea în care mă întreb dacă o să am ce poza. Dacă o să se întâmple ceva fain sau dacă, la naiba, pun eu mâna și se întâmplă.

Și poate una din cele mai frumoase concluzii ale acestor 27 de zile este să te uiți în urmă la poze și să vezi că oamenii te surprind în bine, că tu te mai poți surprinde pe tine și că majoritatea chestiilor ce ți se întâmplă sunt, de fapt, mult mai interesante decât credeai tu în zilele care miros a mâzgă.