În soare

Posted: March 31st, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Mi-am lustruit ochelarii de soare și, cu ei pe nas și un pic mahmură, am ieșit în lume. Ce altceva era să fac? Uneori pare că nu ai alternative.

Cu ochelarii de soare pe nas, viața poate să te păcălească și tu să o lași. Să te facă să crezi că, în cele din urmă, nu e nimic greu și dens și poluat în cum se întâmplă chestiile. Și așa, uneori duminica văzută prin ochelarii de soare poate să fie una din cele mai mișto iluzii.

Mi-am dat seama că nu ar mai trebui să fim așa de înverșunați împotriva iluziilor. De multe ori, o iluzie cu fason e tot ce avem nevoie ca să ne putem mișca mai departe. Ca să punem un pas în fața altuia, ca să ne străduim mereu și mereu să fim puțin mai buni.

Era o vreme când nu ceream decât adevărul-adevărat, nemurdărit de ce-ar fi dacă (deși, paradoxal, numai cu ce-ar fi dacă în brațe știam să trăiesc). Era aroganța vârstei, era nasul pe sus al unei fete de 20 de ani care credea, probabil, că o poate duce toată viața așa, în tonuri cât mai concrete.

Slavă domnului că omul cât trăiește învață și află. Că bunătatea, dărnicia, imaginația, puterea de caracter n-ar putea supraviețui într-o lume așa cum e ea. Că iluziile sunt dovada cea mai clară a profețiilor care se auto-adeveresc. Că drumul e mai mișto când doar îl ghicești – așa cum și o femeie poate să fie mai sexi îmbrăcată.


Uneori, visele se adeveresc

Posted: March 27th, 2014 | Author: | Filed under: If only | Tags: , | No Comments »

Azi noapte am visat că primeam de lucru de la unul din colaboratorii mei.

Și ce să vezi? M-am trezit de dimineață cu un mail în care chiar am primit de lucru.

Și mă întreb de ce:

- nu mi s-a putut adeveri visul în care plecasem la Paris pentru a-mi schimba toată garderoba;

- nu mi s-au adeverit toate visele cu omul cu joben și mustață, ca să aflu și eu cine e;

- nu mi s-au adeverit visele cu dezmățuri pantagruelice lăsate, firește, fără urme și consecințe;

- nu mi s-au adeverit visele de când eram mică și visam că lumea se oprește în loc, toți îngheață așa, în pozițiile în care erau, iar eu mă plimb peste tot prin lume;

- nu mi s-a adeverit niciun vis în care zburam sau mâncam nori.

Dar deh, este și ăsta un început. Trebuie să am grijă ce visez la noapte – partea aia cu vizita la Paris nu sună rău deloc. Poate acum ar fi mai cald, poate acum cafeaua ar avea alt gust. Poate acum mi-ar ieși și aroganța de a trage un fum dintr-o țigară, la o terasă, îmbrăcată într-o rochie neagră și cu ochelari de soare mari, având în același timp o față pe care se amestecă armonios superioritatea și misterul – o chestie din aia de-o faci la Paris și vii înapoi acasă și-ți tragi blugii rupți pe tine, iți iei Converșii și te duci, cu mutra ta obișnuită, să-ți cumperi cafea de la colț.

 


Proximitate – cinste cui te-a inventat

Posted: March 26th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Ne alegem sufletele pereche pe bază de proximitate. Am mai scris o dată despre asta, dar atunci aveam inima nițel contrariată de anumite situații în care, biata de ea, se afla, pusă chiar de mine. Acum mă gândesc doar la câți prieteni ajungem să pierdem în decursul anilor pe bază de țară, oraș, cartier, chiar stradă, și cât e de trist că nu mai suntem în stare să „go the extra mile”  - la propriu și la figurat.

Am devenit mai cinică, mai neîncrezătoare. Sunt ca o prună stafidită, pe dinăuntru. Nu mai am energie să-mi explic nici chiar eu, mie că cine vrea să rămână în viața ta, o face. Că relațiile nu sunt drumuri cu sens unic – ba chiar sunt cărări de munte, autostrăzi, râuri, drumuri șerpuite. Am obosit să îmi mai țin coama de leu sus și mă blegesc de la o zi la alta.

Ba chiar am observat azi – ca să schimbăm puțin subiectul – că de la un timp merg foarte încet. Nu mă mai grăbesc nicăieri nici când e cazul. Nici pe jos, nici la volan, nici dacă întârzii pentru a n-a oară la birou pentru că am așteptat metroul 15 minute. Mi-am dat seama că nu face nicio diferență faptul că eu mă grăbesc. Merg agale și am timp să mă gândesc și să observ – vai, ce minunat, ați zice, nu? Nu. Dar poate o să vă povestesc la un moment dat și de ce nu.

Revenind la oile noastre (n-am mai numărat de mult oi – ce-o fi cu mine de sar așa între subiecte?). Mie mi-e greu să accept că unii oameni s-ar putea gândi la mine în termeni precum kilometri sau ore pe drum. Nu asta e important. Mi-e greu să cred că nimeni nu mai poate face un exercițiu mental de apropiere decât pe Facebook – unde, se știe, e cel mai simplu să fii artificial, să nu fii ceea și cum ești de fapt într-un  mod care pare chiar natural. Mi-e greu să cred că devenim, unii pentru alții, iconițe roșii în partea de sus a unui ecran. Iconițe care ne bucură, mă tem, fix cât o râgâitură. Cât să te bucuri că ai făcut și tu ceva pe ziua de azi, chiar dacă nu e cel mai demn de povestit lucru din lume.

Mi-e dor de atunci când chestiile erau mai simple și eu una eram foarte ocupată în a le face cât mai complicate. Acum e invers și, deși demersul e mai nobil, e cumva și mai provocator de fire albe și nervi transformați în nisip.

Cred că am nevoie de o cafea tare și un cântec bun și un weekend în care să mă închid în casă și să scriu cu pixul pe hârtie până când sunt mulțumită de cum îmi ies m-urile, dar și de cum mă descarc, ușor-ușor, ca un nor care se scutură de-o furtună peste niște bieți oameni amărâți care în ziua aia au ședință.


Și stai cuminte

Posted: March 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Și stai cuminte pe canapeaua ta cea crem, cuminte și ea. Bei cafea cu lapte și te bucuri că ai curat în casă. Cât de cât, adică dacă te vizitează un prieten e ok, nu trebuie decât să-ți ceri scuze pentru mormanul de haine uscate și nestrânse, de parcă ele îi dau vreo boală musafirului tău. Mașina de spălat învârte cuminte haine  - oh doamne, de unde atâtea haine?

Și e o duminică tare cuminte. Nu superi pe nimeni și vrei să îi mulțumești pe toți, ți-ai dori să fie cu putință asta, dar lumea în care trăim e plină ochi de haine uscate și nestrânse, aruncate în fața ta în ciudă, cât să nu poți trece ușor. Totul e mai greu, ai pană la bicicletă și încă nu e destul de cald pentru ea.

Ești așa de cuminte, că ți se face greață. Și cumințenia asta e ca o boală. De fapt, nu știi unde se termină cumințenia și începe inerția. Imobilitatea sufletească. Senzația aia cum că oricum n-ajungi nicăieri, așa că la ce bun să te mai ridici de pe canapeaua ta crem, cuminte.

Dar nu e nimic, de fapt. E doar primăvară. E doar martie, sunt doar lucruri. Noi știm mai bine de-atât să trăim.

Soundtrack

 


Și se făcură 11

Posted: March 19th, 2014 | Author: | Filed under: Fără nume | Tags: | Comments Off

Am căpătat obiceiul de a vrea să stau deoparte de toți în ziua asta. Poate pentru că și tu ești la fel de departe de lume și simt nevoia să mai existe ceva care să ne lege. Ceva care să ne lege mai mult decât au făcut-o ăștia 11 ani de absență.

Nu mi-e dor de tine doar pe 19 martie, mi-e dor de tine în absolut fiecare zi. Dar ăsta a devenit acum normalul pentru mine și starea asta de dor și de așteptare mi-a ghidat întreaga viață, mi-a schimbat întreaga viață.

Cred că oamenii așteaptă mereu să se întoarcă la cum erau, după ce pierd pe cineva. Mi-a fost clar din prima clipă că n-ai cum. E o transformare așa de radicală, că viața ta e altfel pentru totdeauna și uneori e tare greu să accepți că ăsta nu e un lucru rău.

Credeai despre mine că sunt naivă și că am prea mare încredere în oameni – încă mai sunt, încă mai am, dar mult mai puțin ca ultima oară când am vorbit. Acum știu că oricine poate să plece oricând. Într-un fel sau altul. Iar asta m-a ajutat să-mi iau mult mai puține șuturi în fund decât s-ar fi putut.

Anii trec și lasă urme. Lasă dor. Mi-e dor și mi-e greu, Și de aia stau deoparte de lume în ziua asta, nu mă duc la birou și nu fac aproape nimic. Pentru că e ziua în care îmi amintesc cel mai mult ce și cât am pierdut și cum să privesc eu oameni în ochi și să vorbesc despre planuri și task-uri și Facebook și obiective când eu am chestia asta în mine? Nu e corect.

Așa că stau și mă gândesc, în fiecare zi de 19 martie. Stau, internalizez și îți scriu. Ce dor îmi e să mai stăm la povești. Poate de data asta aș avea și eu ceva cu care să contribui – întâmplări, gânduri izvorâte din experiențe… Nu știu cum ar decurge o așa conversație. Dar vezi, de-aia am toată ziua la dispoziție: să-mi imaginez.


Să fie oare chiar primăvară?

Posted: March 12th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Și n-am mai scris și între timp a venit primăvara, tiptil de tot, chiar foarte încet, ca un bătrân care nu se încumetă să se mai ducă nicăieri pentru că nu știe dacă se mai întoarce. Mi s-a părut chiar că această primăvară a fost îndărătnică și a făcut tot ce i-a stat în putere spre a ajunge cât mai târziu. Nori, ploaie, vânt, atmosferă ce scoate ce e mai rău din oameni – cred că de-aia nici n-am mai scris, de fapt.

Și știu că n-am mai scris și pentru că și eu, la rândul meu, m-am întrebat de va veni oare primăvara. Am stat în colțul meu sigur în vreme ce afară lumea se polua cu nerăbdare și m-am întrebat de nu cumva am ajuns in limbo pentru o perioadă mai lungă de timp. Așa cum și mașina mea n-a mai vrut să pornească fără baterie, nici eu nu am reușit să mă urnesc dintr-ale mele, rămânând fără combustibil fix când nu mi-aș fi dorit să se întâmple asta. Dar poate că era totuși cazul să se întâmple asta. Cine să știe.

Cert e că primele raze de soare au coincis cu niște planuri, niște fluturi în stomac pe care îi simt în legătură cu acele planuri, cu un start din senin al meu și al minții mele, cu un fel de salt brusc, ca atunci când te tot întrebi dacă să… dar n-ar fi mai bine să nu… și dintr-o dată zici la naiba cu toate și sari.

Sigur că lucrurile sunt mult mai puțin dramatice de atât. Aș putea chiar spune că, pentru unii oameni, pare că nu s-a petrecut, de fapt, nimic. Dar nu-i nimic, mie mereu mi-a plăcut să exagerez. Mă simt de parcă trăiesc o epopee și nu o nuvelă.

Oricum. E cald. E bine. Se întâmplă lucruri. O să fie și mai bine. O să fie primăvară.