Proximitate – cinste cui te-a inventat

Posted: March 26th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Ne alegem sufletele pereche pe bază de proximitate. Am mai scris o dată despre asta, dar atunci aveam inima nițel contrariată de anumite situații în care, biata de ea, se afla, pusă chiar de mine. Acum mă gândesc doar la câți prieteni ajungem să pierdem în decursul anilor pe bază de țară, oraș, cartier, chiar stradă, și cât e de trist că nu mai suntem în stare să „go the extra mile”  - la propriu și la figurat.

Am devenit mai cinică, mai neîncrezătoare. Sunt ca o prună stafidită, pe dinăuntru. Nu mai am energie să-mi explic nici chiar eu, mie că cine vrea să rămână în viața ta, o face. Că relațiile nu sunt drumuri cu sens unic – ba chiar sunt cărări de munte, autostrăzi, râuri, drumuri șerpuite. Am obosit să îmi mai țin coama de leu sus și mă blegesc de la o zi la alta.

Ba chiar am observat azi – ca să schimbăm puțin subiectul – că de la un timp merg foarte încet. Nu mă mai grăbesc nicăieri nici când e cazul. Nici pe jos, nici la volan, nici dacă întârzii pentru a n-a oară la birou pentru că am așteptat metroul 15 minute. Mi-am dat seama că nu face nicio diferență faptul că eu mă grăbesc. Merg agale și am timp să mă gândesc și să observ – vai, ce minunat, ați zice, nu? Nu. Dar poate o să vă povestesc la un moment dat și de ce nu.

Revenind la oile noastre (n-am mai numărat de mult oi – ce-o fi cu mine de sar așa între subiecte?). Mie mi-e greu să accept că unii oameni s-ar putea gândi la mine în termeni precum kilometri sau ore pe drum. Nu asta e important. Mi-e greu să cred că nimeni nu mai poate face un exercițiu mental de apropiere decât pe Facebook – unde, se știe, e cel mai simplu să fii artificial, să nu fii ceea și cum ești de fapt într-un  mod care pare chiar natural. Mi-e greu să cred că devenim, unii pentru alții, iconițe roșii în partea de sus a unui ecran. Iconițe care ne bucură, mă tem, fix cât o râgâitură. Cât să te bucuri că ai făcut și tu ceva pe ziua de azi, chiar dacă nu e cel mai demn de povestit lucru din lume.

Mi-e dor de atunci când chestiile erau mai simple și eu una eram foarte ocupată în a le face cât mai complicate. Acum e invers și, deși demersul e mai nobil, e cumva și mai provocator de fire albe și nervi transformați în nisip.

Cred că am nevoie de o cafea tare și un cântec bun și un weekend în care să mă închid în casă și să scriu cu pixul pe hârtie până când sunt mulțumită de cum îmi ies m-urile, dar și de cum mă descarc, ușor-ușor, ca un nor care se scutură de-o furtună peste niște bieți oameni amărâți care în ziua aia au ședință.



Leave a Reply