A sunkissed world

04 Oct, 2016

Open

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Deși scriu pe blog din 2006 și trăiesc din scris, more or less, de 8 ani, nu mi-am dat seama niciodată, până astă toamnă, cât de vulnerabil te face asta.

Să scrii înseamnă să-ți pui pe tavă inima, credințele, sufletul și tot, pentru a fi analizate, disecate, comentate, discutate. Vin la job în fiecare zi pentru a mi se întâmpla asta. Vin zi de zi într-un loc unde ideile și cum le pun eu în cuvinte sunt adesea, fără menajamente, aruncate la gunoi. Și nu mă plâng, nu mă pot plânge. Fără asta, n-aș mai avea acel faimos ”drive”.

Pe blog am expus, cum am știut eu, zeci, sute de sentimente, am fost aici când am fost cel mai slabă și i-am lăsat pe oameni să știe asta.

Și cartea, oh, cartea! De câte ori mă rușinez când vorbește cineva despre ea. Ce greu mi-a fost s-o promovez. Nu mă gândeam decât că ”gata, asta e. Sunt aflată”. Cartea asta care a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine a fost, deloc surprinzător, și cel mai greu. Cât am conceput-o, scris-o, scos-o la tipar nu m-am simțit altfel decât inaptă. Nu foarte deșteaptă. Cu nimic de spus.

Și totuși. Am dat înainte.

La un moment dat te simți golaș, dar trebuie să te umpli la loc. Când te expui, trebuie să găsești cele mai inovative moduri de a te ascunde. Trebuie să știi cum să faci să te  simți din nou deștept. Să nu te mai simți un rebut umblător. Îți trebuie ”drive” și pentru asta. Lucrezi cel mai mult cu tine și asta e cel mai afurisit, înfricoșător, teribil și minunat lucru pe care îl poți face în viața asta.

Cel puțin, așa e pentru mine, care fuzionez cu tastele de la laptop mai ceva ca timbrul cu scrisoarea. Nici acum nu mă simt deșteaptă. De fapt, de câteva luni trec prin niște chinuri cumplite în sensul ăsta. Nu mai găsesc înțelepciunea, nu mai știu unde să mă duc. Da, nu mai am sensibilitatea aceea care era doar a mea. Prietenul care mi-a zis asta a simțit că voi deveni obsedată de observația lui și m-a tot asigurat că nu e un lucru rău. Dar evident că asta am făcut și mi-am dat seama de ce: fără sensibilitatea aia, eu nu mai pot să mă pun acolo, în lume, într-un loc.

Scriu, deci, mecanic, de la un timp. La muncă vin cu capul plecat și ideile parcă-și caută intenționat locul în gunoi. Acasă… nu mai zic de când n-am mai scris așa cum o făceam.

Culmea e că sunt sigură că am lăsat să se întâmple asta pentru că aveam impresia că mă protejez. Așa o fi. Doar că m-am și ferit de la a fi așa cum știu eu. Și acum nu știu de unde să demarez. Și sper să aflu. Pentru că drumul ăsta e al dracu de singuratic și-ți cere tot ce ai, iar eu nu mai știu câte mai am.

Share this: Twitter | Facebook

No Responses to "Open"

Comment Form

Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

October 2016
M T W T F S S
« Sep   Nov »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Kokoro by Natsume Sōseki