Admin

Posted: March 27th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

Click, click, dimineață.

Sunt zile când nu știum cum de-am făcut să ajung la birou. Dimineți în care totul se mișcă pe fast forward, lumea pare a se sfârși, miroase a încins de cât de repede se mișcă, totul în jur e un carusel dement și totuși cea mai mare grijă a mea este să-mi stea părul bine

*ceea ce arată că nimic nu se schimbă din copilărie*

și să ies din casă val-vârtej, nu cumva să-mi fie frică.

Sunt și zile din celelalte. În care mi se pare că am trăit 100 de ani și mai am încă 1000. Mă uit la cafeaua care mi se varsă în cană de la espressorul care mă urăște

*dar asta e o altă poveste*

și mi se pare că mă uit la un cinemagraph. Așaaaa înceeet seee miiiișcă și ziua pare că nu mai începe. Eu pot pune pariu că sunt undeva, dar când mă uit mai bine, sunt acolo unde am început.

Sigur că sufletului nu-i șade bine în astfel de circumstanțe. Când pe repede înainte, când pe încetișor, că amețesc… ce să mai înțeleagă și el, mai ales când are altele pe cap. Uite, e primăvară, trebuie făcută curățenia în dulapul cu fantome, nu e chiar așa simplu. Am discuții cu el în fiecare dimineață stranie, dar na, e ca și cum vorbești cu un copil. Sau mă rog, e exact ca și cum vorbești cu un copil.

În orice caz. Cel mai des se întâmplă să fiu între viteze și recunosc: asta e cel mai enervant.